Viața ucrainenilor în zonele ocupate de Rusia, povestită de cei care reușesc să plece

Ucrainenii care trăiesc în teritoriile ocupate povestesc despre drumul lung pe care sunt nevoiți să-l parcurgă pentru a-și vizita rudele din Ucraina și ce îi împinge să se întoarcă la o viață sub ocupația rusă, relatează Kyiv Independent.

„Dacă ați ști cum trăim. Ne este frică în permanență de absolut orice. Sunt din ce în ce mai mulți ruși în zona mea. Doamne ferește să le spun ceva greșit vecinilor mei”, mărturisește printre lacrimi, Olena, o pensionară ce locuiește pe teritoriul ocupat de ruși din regiunea Zaporije. 

Plecată în vizită la copii, ea spune că totuși nu-și poate abandona casa.

„Tocmai am construit casa... Cum putem acum să o abandonăm și să le dăm totul rușilor?”, spune ea.

Coridorul umanitar Volîn

Situat în nord-vestul regiunii Volîni, coridorul umanitar Volîni este singurul punct de control funcțional dintre Ucraina și Belarus. Acesta este folosit aproape exclusiv de persoanele care fug din teritoriile ocupate. Zona este puternic fortificată.

Ultima rută directă Rusia-Ucraina prin punctul de control din regiunea Sumî s-a închis în august 2024 pe fondul escaladării atacurilor rusești în regiune.

Potrivit raportului UNHCR, care monitorizează frontierele, 45% dintre cei care traversează coridorul nu intenționau să rămână pe teritoriul ucrainean - 85% dintre aceștia au spus că plănuiesc să se întoarcă în teritoriile ocupate și 17% își făceau planuri să plece în străinătate, în țări din UE.

„În prezent, situația la frontieră este complet sub control”, a declarat purtătoarea de cuvânt a detașamentului 6 de grăniceri, Margarita Verșnina, pentru Kyiv Independent. Aceasta a subliniat însă că situația este monitorizată constant, întrucât „nu excludem posibilitatea unor provocări” din partea Belarusului.

Conform datelor furnizate de ONG-ul Helping to Leave, care îi ajută pe cei care doresc să plece de sub ocupația rusă, numărul persoanelor care utilizează coridorul a crescut de nouă ori de la începutul anului.

Viața sub ocupație

„Oamenii spun că nu mai au puterea să rămână acolo. Sunt presați în toate felurile”, a declarat Liubov Palivoda, administrator al organizației Helping to Leave, pentru Kyiv Independent.

Toamna, călătoriile sunt mai frecvente, explică el, motivele fiind problemele legate de resurse de apă, energie și încălzirea în sezonul rece. 

„A trăi sub ocupație rusă este sinucidere”, spune Andrii, în vârstă de 20 de ani, ce locuiește în partea ocupată a regiunii Zaporije. El descrie condițiile de viață grele, exacerbate de spaima de a fi constant înconjurat de inamic.

„E înfricoșător să fii pe stradă lângă soldați ruși — nu știu ce se petrece în mintea lor, e posibil să te împuște sau ceva de genul.”

Ucraina a documentat o listă lungă de crime de război în teritoriile ocupate: tortură, înrolări forțate pentru a lupta împotriva propriei țări, violența sexuală, răpirea copiilor ucraineni pentru a fi adoptați în Rusia sau a fi instruiți pentru a deveni soldați.

În timp ce Kremlinul se concentrează pe transformarea Ucrainei ocupate într-o bază militară gigantică de unde să lanseze atacuri asupra restului țării, nevoile de bază ale populației sunt neglijate. Unele teritorii se confruntă cu secetă și penurie de apă.

Motivele pentru care cei mai mulți ucraineni se întorc în teritoriile ocupate

La punctul de control, o femeie de vârstă mijlocie ce locuiește în partea ocupată a regiunii Lugansk povestește că a venit să-și viziteze rudele din Ucraina. Ea spune că trebuie să se întoarcă peste câteva săptămâni pentru a avea grijă de mama ei, care este prea bolnavă pentru a călători.

„Trăind sub ocupație, toți așteaptă ca locuințele lor să fie eliberate astfel încât să poată lucra pământul lor, să coacă pâine, să planteze pepeni verzi, dovleci și să facă tot ce făceau înainte de război”, explică Serhii, coordonator al organizației Helping to Leave, pentru Kyiv Independent.

Un drum lung

Pe cei care decid să plece îi așteaptă o călătorie anevoioasă.

Un cuplu vârstnic din regiunea Lugansk, care călătorea pentru prima dată de la începutul războiului pentru a-și vizita copiii din Harkov, au relatat că sunt pe drum de trei zile.

Înainte de invazia la scară largă a Rusiei, același drum îl parcurgeau cinci ore.

Pentru a ajunge în teritoriile controlate de Ucraina, ucrainenii care trăiesc sub ocupație călătoresc cu autobuze private, organizate de voluntari, sau cu trenul.

Dar nu doar drumul în sine e o corvoadă, ci și trecerea prin punctele de control rusești și belaruse.

„Mi-era teamă că rușii mă vor opri undeva și vor afla că merg în Ucraina”, relatează Andrii, care nu a reușit din prima încercare.

„Ai trei luni să reflectezi și să nu mergi acolo”, i-au spus grănicerii ruși. El însă a perseverat. Putea să aleagă calea simplă: să ceară un pașaport rusesc. Numai că asta ar fi însemnat obligația de a face serviciul militar și a-și asuma riscul de a fi trimis să lupte împotriva propriei țări.

„Când ne-am apropiat de Ucraina și am văzut steagul nostru în depărtare, am realizat că mă întorc acasă. Mă simțeam atât de calm pentru că nu exista nicio amenințare din partea soldaților ucraineni. Apoi am realizat că totul va fi bine și că nu am de ce să mă tem”, spune el.

Sentimentul de ușurare a evadării din Ucraina ocupată de Rusia, chiar dacă doar temporară, este palpabilă printre cei care au trecut de punctul de control.

O femeie din regiunea Luhansk radiază de bucurie în timp ce își sună copiii pentru a-i anunța că a reușit să treacă.

Serhii încarcă lucrurile oamenilor în vehiculele în care își vor continua călătoria când dă peste numeroase borcane mari și grele cu alimente conservate. Nedumerit, întreabă de ce cineva ar căra bagaje atât de voluminoase când îl așteaptă un drum lung.

„Pentru că sunt făcute în casă, de mama”, răspunde o femeie din mulțime.