Planul ascuns care dinamitează NATO: ce urmează pentru Europa. „Ne forțează să fim mai pragmatici și mai cinici”

Donald Trump amenință tot mai des că va retrage Statele Unite din NATO, iar Europa e pusă în fața unei situații complicate. Politologul Marius Ghincea, de la Universitatea ETH Zurich, vorbește, într-o analiză pentru „Adevărul” despre soluțiile europenilor și relația complicată cu SUA și China.

Relația transatlantică trece printr-un proces de reevaluare forțată, după ce a fost „torpilată” peste Atlantic de președintele Donald Trump. De această dată, mărul discordiei îl reprezintă Iranul. Trump le impută europenilor lipsa de acțiune transmite mesaje tot mai agresive prin care dă de înțeles că ar lua în calcul dizolvarea NATO.

De partea cealaltă, europenii refuză să ia parte la un război care, consideră ei, nu îi privește, cu atât mai mult cu cât Statele Unite au pornit întreaga operațiune militară fără a se consulta cu Bruxellesul sau cu Parisul ori Berlinul.

„Statele Unite și țările europene sunt, din nou, în dezacord cu privire la situația din Orientul Mijlociu și a continuării intervenției americane în Orientul Apropiat. Acest dezacord nu este primul din istoria alianței, pentru că avem, evident, episodul bine cunoscut din 2003, când europenii, vorbind de Franța și Germania, în special, s-au opus intervenției din Irak, pentru că nu au văzut-o drept o intervenție legitimă sau de succes. Și istoria ne-a arătat că au avut dreptate”, spune Ghincea.

Totuși, analogia cu anul 2003 se oprește la nivelul dezacordului, deoarece contextul politic de la Casa Albă s-a transformat radical. Chiar dacă Statele Unite ale Americii sunt conduse tot de un președinte republican, Donald Trump este total diferit de Bush.

„Deci acest caz poate fi comparat cu tensiunile transatlantice de acum 20 de ani dintre Statele Unite și Europa, diferența față de atunci este că Donald Trump, în acest moment, nu mai are aceeași apetență de a menține parteneriatul cu Europa pe care Bush și republicanii din acea perioadă o aveau. Iar asta se traduce în riscuri mult mai ridicate legate de continuitatea parteneriatului de securitate dintre cele două maluri ale Atlanticului”, mai spune Ghincea.

Capcana din Strâmtoarea Hormuz și limitele puterii

Ca și în 2003, conflictul din Golful Persic pune în discuție, din nou, întreaga arhitectură de securitate a regiunii, unde Iranul joacă un rol de „căpcăun” și reușește să își blocheze strategic inamicii, chiar dacă le este evident inferior. Europenii se văd prinși într-o adevărată capcană strategică. Deși ar dori să își păstreze parteneriatul transatlantic, nu vor și nici nu își permit să ia parte la o confruntare cu Iranul care nu le-ar aduce nimic bun și pe care societățile europene nu îl susțin.

„Iar europenii se află într-o situație foarte complicată. Pentru că, pe de o parte, vor să mențină parteneriatul și alianța militară cu SUA, dar nu își permit, din punct de vedere militar și economic, să contribuie la escaladarea conflictului din Orientul Mijlociu. Mai ales că nu este foarte clar dacă există vreo cale clară către o victorie rapidă, fără echivoc, considerând că Iranul controlează Strâmtoarea Hormuz”, susține Ghincea.

În acest context, Europa se vede pusă într-o poziție de vulnerabilitate extremă. Fără o capacitate de a proiecta forță în regiune, cu mijloace mai degrabă modeste, europenii refuză un război care nu le aparține și din care nu au nimic de câștigat. Nu este mai puțin adevărat că și dacă ar fi împinși în acest conflict, europenii, fie chiar și britanicii, francezii și germanii, nu au posibilitățile pe care deja le au americanii în regiune. Iar dacă americanii nu pot să rezolve problema militară produsă de iranienii, e dificil de crezut că europenii ar putea schimba ceva.

„Nu există căi foarte ușoare de a elibera această strâmtoare de sub tirurile de drone sau rachete pe care iranienii le pot folosi împotriva vaselor occidentale. Mai ales că nici forțele europene nu au capabilități navale atât de semnificative încât să poată să contribuie la conflictul din Golf. Dacă Statele Unite, care au cea mai mare forță navală din lume, nu pot să rezolve problema, este puțin probabil ca europenii, cu capabilitățile lor limitate, să poată să contribuie la rezolvarea problemelor”, explică Ghincea.

Această incapacitate de proiecție a forței creează un cerc vicios de frustrare politică. „Suntem, așadar, cumva într-o situație în care SUA pare frustrată pentru că nu are o cale de ieșire și că a fost prinsă de Iran într-un colț din care nu poate ieși. Iar Trump se rățoiește la europeni pentru că aceștia nu contribuie la escaladarea unui răspuns militar împotriva Iranului, care are șanse mici de reușită, oricum. Iar din perspectiva europeană, soluția este aceeași pe care o știm din toate dezbaterile pe care le-am avut în ultimii ani...”, mai afirmă Ghincea.

Autonomie strategică și supraviețuire

În fața unei administrații Trump tot mai tranzacționale și aparent ostile, Europa este obligată să privească spre propriile capabilități și priorități strategice. Asta înseamnă că vechile concepte lansate de la Paris referitor la autonomia strategică sunt mai de actualitate ca oricând. Și Uniunea Europeană nici nu are de ales. Chiar dacă garanțiile de securitate americane nu au fost retrase oficial de către Donald Trump, pare tot mai evident că relația este într-un proces accentuat de erodare.

„Dacă există riscul ca garanțiile americane să nu mai fie credibile sau să fie retrase, de facto dacă nu de jure, soluția este autonomia strategică europeană. Adică recunoașterea că vrem continuarea parteneriatului cu Statele Unite, dar că în același timp vrem ca acest parteneriat să fie bazat și pe existența unor resurse, a unor capabilități autonome europene, care să nu ne supună unui șantaj sau presiuni externe, fie că acestea vin de la Beijing, Moscova sau Washington”, susține Marius Ghincea.

Dacă în 2003, europenii se aflau în relații bune cu Rusia, iar China conta mult mai puțin, în prezent nu există alternative. Uniunea Europeană privește acum spre Canada și chiar spre China, dar există anumite limite. „Contextul strategic de acum două decenii era complet diferit. Rusia nu devenise o putere revizionistă, China era în creștere dar nici pe departe atât de puternică, iar lumea era încă dominată de o hegemonie americană care era încă rezonabilă, guvernată de principiile ordinii liberale internaționale”.

Mai mult, povara securității pe flancul estic consumă resurse critice. Cu un război în Europa, țările Uniunii Europene nu își permit luxul de a se implica în confruntări pe alte continente și de a-și face inutil dușmani.

„Cu siguranță europenii sunt într-o situație mult mai complexă decât erau acum 20 de ani, dar în același timp trebuie să recunoaștem și că mizele sunt mult mai înalte. Acum 20 de ani trăiam într-un moment al unipolarității americane. În acest moment europenii au în față o provocare militară de amploare din partea Federației Ruse în Ucraina și nu-și permit din punct de vedere economic sau militar să intre și într-un alt conflict, într-o altă regiune a lumii, în condițiile în care multe din resursele noastre sunt deja alocate sprijinirii Ucrainei”, explică Ghincea.

În acest peisaj sumbru, opinia publică devine o barieră în calea militarismului. „Publicul european, inclusiv cel român, nu este foarte deschis la ideea ca forțele europene să escaladeze sau să contribuie la continuarea conflictului din Orientul Mijlociu. Ce pot să facă europenii, așa cum au putut să o facă în mod tradițional, este să contribuie la efortul diplomatic diplomatic pentru detensionarea situației și pentru rezolvarea conflictului pe căi pașnice, diplomatice”, susține expertul.

Soluția chineză

În timp ce țări precum Canada sau Marea Britanie par să își reevalueze pozițiile față de axa estică, realismul politic devine singura monedă de schimb. Canada a semnat un parteneriat special cu China, iar britanicii au decis să strângă la rândul lor relațiile cu Beijingul. Marius Ghincea vorbește despre ceea ce el numește pragmatismul europenilor, care sunt forțați să găsească alternative, după ce relațiile cu Statele Unite ale Americii s-au răcit serios.

Anterior, Franța, Germania, dar și Italia și Spania au făcut pași importanți spre China, chiar dacă vizate sunt în special relațiile economice. În timp ce Washingtonul amenință Uniunea Europeană, dar și Canada și Marea Britanie cu taxe, Beijingul pare să profite. Evident, Statele Unite ale Americii sunt nemulțumite de această relativă apropiere a europenilor de China, chiar dacă americanii sunt cei care le-au dat acestora un brânci.

„Contextul global, schimbarea comportamentului Statelor Unite ne forțează să devenim puțin mai pragmatici, dar rămânând loiali valorile și principiilor care ne guvernează politicile externe. Statele Unite au un dialog și chiar o relație diplomatică de amploare cu Beijingul. De altfel, mai târziu anul acesta, Donald Trump este așteptat să viziteze China, după ce Xi Jinping a vizitat Statele Unite anul trecut”, consideră Ghincea.

Europa, susțin analiștii precum Marius Ghincea, nu poate să urmeze același model tranzacțional pe care îl promovează guvernul american: „Trebuie însă să recunoaștem că nu putem pur și simplu să ignorăm China. Este a doua cea mai mare putere economică a lumii, este puterea militară emergentă în Asia. Avem relații comerciale, dar și un deficit comercial, extrem de semnificative cu China. Trebuie să menținem relații cordiale cu China, dar asta fără să însemne o politică externă multivectorială sau să jucăm la mai multe capete. Înseamnă că, urmărind să promovăm valorile și obiectivele noastre democratice, trebuie să discutăm și cu China pe acele teme de interes comun, inclusiv în ceea ce privește situația din Orientul Mijlociu”. Acesta mai adaugă și că „asta nu înseamnă că devenim parteneri sau aliați militari cu Beijingul, în același mod în care Statele Unite nu sunt un aliat sau un partener cu Beijingul, dar fără a elimina importanța relațiilor comerciale și a nevoii de a rezolva probleme globale împreună”.

Sfârșitul garanțiilor pe hârtie?

Cea mai mare temere rămâne însă viitorul NATO și soliditatea Articolului 5. Deși barierele birocratice există, ele pălesc în fața retoricii politice, dar chiar și așa Donald Trump nu poate trece ușor peste Congresul Statelor Unite. Însă chiar dacă Trump va fi blocat, el poate compromite în continuare relația transatlantică.

„Din punct de vedere formal, Donald Trump ar avea nevoie de aprobarea Congresului pentru a ieși legal din NATO. Deci nu am vorbi mai degrabă de o retragere formală din NATO. Însă valoarea NATO și a Articolului 5 din Tratatul Nord-Atlantic nu sunt date de literele de pe hârtia pe care a fost semnat, ci de credibilitatea garanțiilor americane care le substanțiază și care dau forță reală cuvintelor de pe hârtia pe care au fost scrise”, adaugă Ghincea.

Concluzia lui Marius Ghincea nu este neapărat încurajatoare. Europenii trebuie să se bazeze mult mai mult pe ei înșiși în ce privește propria securitate și să își regândească arhitectura de securitate, dar și strategiile colective de apărare și descurajare. De altfel, evenimentele din ultimii ani arată cât de relative sunt alianțele și chiar și tratatele internaționale pe care statele le semnează și ratifică.

„Dacă președintele Statelor Unite spune că europenii nu se mai pot baza pe americani, atunci e irelevant ce scrie pe hârtia tratatului nord-atlantic. Toate acele cuvinte devin cuvinte lipsite de valoare concretă. Pentru că credibilitatea garanțiilor americane dispare. Și asta este ceea ce contează. Nu literele moarte de pe o foaie de hârtie. Am avut multe tratate în lumea asta care au rămas doar pe hârtie”, încheie Marius Ghincea.