Londra, modernizată deasupra „unui uriaş cimitir” al victimelor Morţii Negre

Londra este un oraş construit deasupra mormintelor şi gropilor comune ale foştilor săi locuitori, subteranul fiind atât de aglomerat de oseminte şi sicrie, încât pentru metroul londonez au fost modificate de mai multe ori. O documentare recentă arată că Palatul Parlamentului şi Spitalul Regal au fost ridicate pe gropile comune ale victimelor ciumei, iar în anii 1700 oamenii leşinau din cauza mirosului insuportabil al cadavrelor deshumate.

Britanica Catharine Arnold a publicat cartea „Necropolis: Londra şi morţii ei” („Necropolis: London and its dead”), în care descrie în detaliu prezenţa cadavrelor în subteranul capitalei, răspândite pe suprafeţe vaste, uneori interferând cu exteriorul. Autoarea a scris că oamenii au fost îngropaţi peste tot în oraş, aşa încât au transformat Londra într-un „uriaş cimitir” sumbru.

Unul dintre cele mai sugestive exemple este Spitalul Regal din Londra, numit până în 1748 Spitalul Londonez, cu ocazia celei de-a 250-a aniversare. Unitatea a avut între anii 1849 şi 1854 propriul cimitir, însă înhumările au continuat până în 1860, supraaglomerând zona.

Ulterior, deasupra vechilor morminte au fost amenajate parcuri sau anexe ale spitalului, însă uneori pământul se surpa. Arnold a citat unele documente vechi ce relatau cazuri în care asistentele se împiedicau în gropi apărute în incinta spitalului, căzând printre sicriele putrezite, dispuse asemenea unui fagure uriaş.

Mai mult de atât, unele biserici vechi din Londra au acceptat să mute o parte din cadavre şi să le primească în spaţiul lor, primind bani în schimb de la autorităţile locale. Acţionând doar în scop financiar, preoţii nu au făcut altceva decât să arunce corpurile în proces de descompunere în pivniţele bisericilor.

Un caz deosebit de grav a fost Biserica Baptistă Enon, care avea unicul interes de a lua cât mai mulţi bani de la autorităţi. „Slujbele religioase în acel lăcaş erau o afacere periculoasă; membrii congregaţiei leşinau adesea. Nimeni nu a bănuit că îmbolnăvirea lor îşi avea cauzele sub podeaua subţire a bisericii”, a scris Arnold. „Ocazional, atunci când era aprins un foc în apropierea bisericii, era resimţit un miros insuportabil. Şobolanii au infestat clădirea, iar carnea expusă în acea atmosferă putrezea într-o oră sau două.”

Oamenii adunaţi în biserică puteau cumva să „guste” atmosfera toxică. Pe limbilor enoriaşilor se forma o suprafaţă uleioasă, acră, cauzată de vaporii rezultaţi în urma putrezirii cadavrelor de sub ei, expuşi la aer, în umezeală şi căldură.

Ulterior, autorităţile au descoperit cauzele leşinurilor şi ale mirosurilor respingătoare, numărând în subsolul bisericii nu mai puţin de 12.000 de cadavre în diferite stadii de lichefiere. Situaţia era atât de gravă, încât rezervele locale de apă fuseseră contaminate.

Cu toate acestea, enoriaşii Bisericii Enon se putea considera norocoşi, deoarece în incinta altor biserici avea loc explozii din cauza acumulării de gaze toxice rezultate în urma procesului de descompunere. Flăcările erau alimentate de aerul toxic şi ardeau timp de câteva zile, în unele cazuri.

În perioada mai recentă, documentarea lui Arnold a scos la iveală felul în care gropile comune ale victimelor ciumei au influenţat construirea sistemului de metrou din Londra. „Curbele tunelurilor între staţiile Knightsbridge şi South Kensington au apărut pentru că era imposibilă forarea prin masa de schelete îngropate în Hyde Park”, a explicat autoarea cărţii Necropolis.