Fostul preşedinte francez Jacques Chirac a murit la vârsta de 86 de ani

Fostul preşedinte francez Jacques Chirac a murit la vârsta de 86 de ani, potrivit unui anunţ făcut de familia sa, scrie presa franceză.

GALERIE FOTO

Fostul preşedinte al Franţei, Jacques Chirac, judecat pentru deturnare de fonduri şi abuz în funcţie în anii ’90, suferea de maladia Alzheimer. Victimă a unui accident vascular cerebral în 2005, el a fost spitalizat în mai multe rânduri după ce a plecat de la Palatul Élysée.

„S-a stins în mijlocul alor săi. Liniştit”, a declarat ginerele său Frédéric Salat-Baroux, soţul lui Claude Chirac.

Jacques Chirac a avut două mandate ca preşedinte al Franţei, între 1995 şi 2007. Una dintre cele mai importante reforme politice ale sale a fost reducerea mandatului prezidenţial de la şapte ani la cinci ani. 

Chirac a avut una dintre cele mai îndelungate cariere politice din Europa – de două ori preşedinte, de două ori prim-ministru şi 18 ani petrecuţi ca primar al Parisului. 

Deşi perioada sa petrecută în funcţia de preşedinte a fost marcată de lipsă de acţiune şi stagnare politică şi în ciuda faptului că a lăsat Franţa la fel de divizată şi marcată de inegalitate şi somaj cum a găsit-o, personalitatea sa şarmantă l-a făcut unul dintre politicienii preferaţi ai Franţei, după ce a ieşit din activitate.

La nivel internaţional, Chirac va rămâne în memorie pentru faptul că a condus opoziţia puternică a Franţei faţă de invazia condusă de americani a Irakului, în 2003, atunci când aprobarea pentru poziţia sa anti-război din Franţa a ajuns la 90 la sută. „Războiul este întotdeauna ultima soluţie. Este întotdeauna o dovadă de eşec. Este întotdeauna cea mai rea dintre soluţii, pentru că aduce moarte şi nenorocire”, a spus el cu o săptămână înainte ca forţele coaliţiei conduse de SUA să invadeze Irakul. El a avertizat că orice ocupare a Irakului se va dovedi a fi „un coşmar”.

Chirac a criticat susţinerea pe care România şi Bulgaria, state care atunci sperau să adere la Uniunea Europeană, au oferit-o Statelor Unite, în ceea ce priveşte războiul din Irak. El a spus că liderii statelor central şi est-europene ar putea periclita şansele de aderare la UE prin faptul că au semnat scrisori de susţinere a politicii Statelor Unite cu privire la Irak. 

„Nu este chiar un comportament responsabil. Nu este un comportament bine educat. Au ratat o şansă bună de a tăcea”, a spus Chirac.

Premierul român de la acea vreme, Adrian Năstase, a replicat: „De fiecare dată când am o dispută cu soţia mea, ţip la fiii mei, deci problema domnului Chirac se pare că are legătură cu americanii, şi nu cu România şi Bulgaria”.

Dincolo de toate, Chirac va fi ţinut minte ca un maestru în arta seducţiei politice. Zeci de ani a fermecat publicul cu infinitele sale strângeri de mână, în timpul tururilor sale prin Franţa. Ar fi dat mâna cu atât de mulţi oameni în timp ce traversa Franţa, încât îşi cufunda degetele într-o găleată cu gheaţă la sfârşitul fiecărei zile sau purta plasturi pentru a-l proteja de bătături. 

Chirac a fost şi ridiculizat, luat în derâdere sau critica, odată fiind poreclit „Supermincinosul”. După un proces istoric din 2011, el a devenit primul fost preşedinte condamnat pentru corupţie, după acuzaţii de deturnare de fonduri şi abuz în funcţie, într-un scandal care viza perioada petrecută ca primar al Parisului. 

I se spunea „Buldozerul”

Din punct de vedere politic, a fost considerat un fel de giruetă, pentru abilitatea sa de a-şi schimba poziţia după cum îi convenea. În anii 1970, susţinea controlul statului în societare, în anii 1980 era de partea liberalismului şi pieţei unice a lui Ronald Reagan. Atunci când a fost ales preşedinte în 1995, a şocat lumea prin reluarea testelor nucleare, în Pacificul de Sud, apoi a apărut pe scenă la un summit din 2002, ca un campion al ecologiei, avertizând: „Casa noastră arde în timp ce noi privim în altă parte”. A trecut de la a fi un eurosceptic virulent la sfârşitul anilor `70, la apărător înfocat zece ani mai târziu.

În timpul a peste 43 de ani petrecuţi în politică, Chirac a fost descris ca un „buldozer” şi „ucigaş” al rivalilor săi. Născut din părinţi înstăriţi, dar progresişti, la Paris, ceea ce l-a marcat pe fostul preşedinte francez a fost serviciul militar pe câmpul de luptă, în timpul războiului din ALgeria – el a fost ultimul preşedinte francez care a avut experienţă directă de luptă şi aceasta l-a transformat într-un fan al strategiei militare, dar l-a şi determinat să fie precaut în legătură cu ideea de război. 

El a devenit o figură importantă în viaţa politică a Franţei de la începutul anilor '60, ca şef de cabinet al prim-ministrului George Pompidou, iar la sugestia acestuia a candidat la alegerile din 1967, devenind deputat. În 1974, deputatul Jacques Chirac a condus o revoltă împotriva baronului gaullist Jacques Chaban-Delmas, erou al Rezistenţei. Chirac a dus cu el 47 de deputaţi în tabăra lui Valery Giscard d'Estaing, care a câştigat apoi alegerile în faţa lui François Mitterand şi l-a desemnat premier.  Înainte să fie ales preşedinte în 1995, a pus bazele unui partid politic, Rassemblement pour la République, a fost de două ori premier şi a pierdut de două ori la alegerile prezidenţiale. Abilitatea sa de a primi lovituri şi de a se ridica din nou s-a dovedit a fi o parte esenţială din farmecul fostului preşedinte francez. 

Când Chirac a devenit preşedinte în 1995, a promis că va vindeca „fractura socială”, rata mare a şomajului, diviziunea şi inegalităţile care afectau Franţa. Însă în schimb, guvernul său a contestat reforma pensiilor şi a plănuit un pachet de măsuri sociale de austeritate care au determinat aproape 2 milioane de oameni să iasă în stradă, paralizând ţara. 

În 2002, Chirac a fost reales preşedinte cu 82 la sută din voturi, după ce Frontul Naţional al lui Jean-Marie Le Pen a şocat naţiunea intrând în ultimul tur al alegerilor. Chirac a câştigat pentru că marea parte a electoratului de stânga l-a votat, ca să-l oprească pe liderul de extremă dreapta. Fostul preşedinte francez a spus ulterior că unul dintre cele mai mari regrete ale sale a fost faptul că nu a format un guvern mixt de uniune naţională cu miniştri din toate părţile politice. În schimb, şi-a impus propria marcă a politicii de centru-dreapta. 

În plan domestic, Chirac a fost cel mai mult criticat pentru faptul că nu a reuşit să producă schimbare în Franţa, evitând reformele şi permiţând în continuare inegalităţile. În 2005, a cerut organizarea unui referendum pentru aprobarea variantei propuse de constituţie UE, dar nu a reuşit să vândă ideea electoratului, care au votat „nu”. A fost o lovitură devastatoare. Popularitatea sa dinspre sfârşitul mandatului a fost la cel mai mic nivel faţă de a oricărui preşedinte de după război.

Vizite în România 

Jacques Chirac a vizitat România pe 21 şi 22 februarie 1997, la două luni după prealuarea puterii de la Bucureşti de către Emil Constantinescu. Chirac şi-a exprimat atunci dorinţa, în faţa Parlamentului, ca România să adere la NATO „cât se poate de repede, chiar în 1999 dacă este posibil”.

În ceea ce priveşte aderarea României la UE, preşedintele francez a fost mai reţinut, pentru că ţara nu era suficient de pregătită la acel moment. 

Chirac a revenit în România ultima dată în luna septembrie a anului 2006, cu ocazia sommeului Francofoniei, care era găzduit la acel moment de Bucureşti. Liderul francez s-a întâlnit cu preşedintele Traian Băsesciu, pe agenda bilaterală figurând şi aderarea României la UE, în 2007.