Ce au în comun alegerile din Marea Britanie şi mişcarea „Vestelor Galbene” din Franţa

Există o asemănare izbitoare între schimbarea seismică din politica britanică, care l-a „întronat” pe Boris Johnson, săptămâna trecută, şi mişcarea Vestelor Galbene care a încercat să-l îndepărteze pe Emmanuel Macron de la putere, în Franţa, iarna trecută, scrie într-un editorial Politico, John Lichfield, fost editor şi corespondent la Paris al publicaţiei The Independent.

Jurnalistul notează că atât în anumite părţi din Marea Britanie, cât şi în unele zone provinciale ale Franţei există acelaşi sentiment al trădării, acelaşi sentiment al abandonului, aceeaşi deplângere pentru sursele locale de energie, bogăţie şi mândrie şi acelaşi dezgust faţă de cele mai importante partide politice, fie ele de stânga sau de dreapta.

Un sentiment periculos, atât în Regatul Unit, cât şi în Franţa, care dacă rămâne nesoluţionat, duce la mai multă nelinişte decât am văzut în cele două state în ultimii ani, subliniază Lichfield.

Multe discuţii din Marea Britanie s-au concentrat pe clivajul Nord-Sud – obţinerea a zeci de locuri care odată aparţineau fără dubiu laburiştilor, în nordul industrial şi în partea centrală a Angliei, „Midlands”, ca urmare a promisiunii lui Johnson „de a duce Brexitul la bun sfârşit” şi de „a elibera potenţialul Marii Britanii”.

De fapt, această caracterizare este înşelătoare, afirmă Lichfield. Noua mare diviziune nu este cu adevărat „Nord versus Sud”, ci este „Oraş mare versus oraş mic” sau „Metropolă versus Periferie”.

În marile oraşe din nord şi din centru – Liverpool, Manchester, Leeds, Newcastle, Nottingham – votul laburist în 2019, la fel ca votul anti-Brexit în 2016, a fost destul de ridicat. Dar în oraşele mici şi industriale, circumscripţiile au ajuns în mâna conservatorilor lui Johnson.

Oraşele din nord şi centru şi-au găsit identitate de secol XXI ca mari centre pentru servicii şi noi industrii high-tech.

Municipalităţi mai mici – Bolton, Oldham, Wigan, Rotherham, Barnsley, Walsall, odată mândre centre industriale – au fost reduse, în cel mai bun caz, la sateliţi chinuiţi ai marilor oraşe.

Există, bineînţeles, şi anumite rezerve. Parte a clasei muncitoare din nord şi centru a votat împotriva socialismului metropolitan lugubru al lui Corbyn. Şi unii dintre ei au votat pentru naţionalismul simplist şi populismul lui Johnson. Însă nu toţi. În unele oraşe mari, nici măcar un singur loc laburist nu a fost pierdut.

La o primă vedere, Stoke-on-Trent pare să fie excepţia acestei reguli. La o privire mai atentă, argumentul este valabil: Stoke este mai puţin un oraş adevărat şi mai mult o colecţie de orăşele cu probleme. Odată cel mai mare producător de ceramică de calitate din lume, Stoke nu a reuşit să-şi creeze o economie şi o identitate post secolul XX.

În Franţa, ca în Marea Britanie, se putea face mult ca oraşele precum Stoke să intre în secolul XXI.

Va reuşi Johnson să ajute aceste zone din Marea Britanie?, se întreabă autorul articolului. Acesta spune că mare parte din promisiunile pentru politici de transport şi alte investiţii în nordul şi centrul ţării vor ajuta cele câteva oraşe care au deja succes, dar nu toate localităţile care au dificultăţi, din nord.

În Anglia, aceste localităţi nu vor fi deloc ajutate de Brexit, ba chiar opusul. Asemănător, în Franţa, reformele lui Macron funcţionează în zonele metropolitane – dar nu în zonele de unde sunt protestatarii „Vestele Galbene”.

Franţa pare a fi la fel de vulnerabilă precum Regatul Unit în faţa unui mesia populist, naţionalist şi anti-UE. Un Johnson francez sau un Matteo Salvini francez.

Între timp, perspectivele celor aflaţi la periferie, în ambele ţării, sunt la fel de sumbre ca întotdeauna.