Apartamente cu buncăr personal, noul standard în Ucraina. Între lecțiile Israelului și teroarea de zi cu zi
0Arhitecții ucraineni caută soluții pentru o realitate în care fiecare dimineață poate fi ultima. La Liov, aproape de granița cu Polonia, un proiect rezidențial vine cu o propunere care ar fi părut absurdă în urmă cu câțiva ani: fiecare apartament va avea propriul adăpost antibombă. Nu la subsol, ci în interiorul locuinței.
Este viziunea Archimatika, un birou de arhitectură ucrainean care a ales să nu ignore lecțiile amare ale ultimilor doi ani. „Ne-am inspirat din modelele israeliene, dar am lucrat cu autoritățile noastre și cu realitățile noastre,” explică arhitectul Oleksandr Stolovi. Și realitatea, în Ucraina, înseamnă alarme aeriene aproape zilnice, rachete care cad în plină zi și pierderi de vieți omenești care nu mai șochează, doar întristează profund.
Pe 10 iunie, rușii loveau din nou Kievul și Odesa. A doua zi, Harkovul număra morți – printre ei și trei copii. Pe 17 iunie, alte atacuri – cel puțin 15 oameni uciși. În acest context, ideea unei „camere de siguranță” personale nu mai pare nici exces, nici moft: e o necesitate.
Din Israel, o idee adaptată la frica ucraineană
Modelul? Unul preluat dintr-o țară care a trăit ani în șir cu teama constantă a atacurilor aeriene. Israelul a integrat camere de siguranță în aproape toate clădirile noi, la fiecare etaj – tocmai pentru că timpul de reacție, în caz de atac, este adesea insuficient pentru a ajunge la un buncăr clasic. În Ucraina, însă, vulnerabilitatea infrastructurii și imprevizibilitatea atacurilor au impus o adaptare suplimentară.
Fiecare apartament din viitorul complex Lviv.City va include o cameră întărită: pereți groși din beton armat, ușă antiexplozie, sistem de ventilație independent, semnal de alertă. O cameră gândită să reziste undei de șoc, să țină afară șrapnelul – nu o fortăreață absolută, dar o șansă la viață. Atunci când buncărul principal, aflat în subsol, este prea departe.
„Cea mai frecventă cauză a rănilor sunt fragmentele provocate de explozie. Nu e nevoie să fii în epicentrul deflagrației – e suficient să fii în apropiere. Aceste camere interioare oferă un tampon vital,” explică Stolovi. Ele sunt amplasate în interiorul locuinței, departe de ferestre și pereți exteriori. În restul timpului, pot fi birouri, cămări sau dressinguri.
Infrastructură de pace într-o țară în război
Proiectul Lviv.City, derulat în cinci etape de dezvoltatorul VD Group, înseamnă 500 de apartamente, 11 blocuri, o grădiniță, un spital, spații comerciale și de co-working. Este, în mod paradoxal, o investiție în viață, într-o țară în care moartea bate la ușă în zori. Și o dovadă că, în ciuda războiului, planurile de reconstrucție nu au fost abandonate – ci adaptate.
Fiecare bloc va avea și un adăpost subteran standard, dotat cu zonă medicală, spațiu pentru copii, bucătărie. Dar accentul cade acum pe proximitate: camera din interiorul apartamentului este la cinci secunde distanță. Cinci secunde care, în mijlocul unei explozii, pot face diferența între viață și moarte.
„Siguranța nu mai e o certitudine” – lecția israeliană
Dar chiar și cele mai solide construcții pot eșua. La Petah Tikva, lângă Tel Aviv, o rachetă iraniană a penetrat betonul adăpostului considerat „cel mai sigur loc din bloc”. Patru oameni au murit – doi chiar în interiorul buncărului. „Zidurile s-au cutremurat, tablourile au zburat. Am fost îngroziți,” mărturisește o locatară pentru The Telegraph.
Israelienii, obișnuiți să își pună încrederea în tehnologie și disciplină, au fost nevoiți să accepte un adevăr greu: nici betonul, nici Iron Dome nu oferă protecție absolută. O lecție amară, dar utilă – mai ales pentru ucrainenii care își construiesc acum, din mers, un nou standard de locuire.
Între viață, beton și reziliență
Într-un prezent distorsionat de război, ideea de „acasă” se redefinește. Nu mai înseamnă doar intimitate și confort, ci și protecție fizică – la propriu. Spațiul locativ devine spațiu de refugiu. Un buncăr. O ultimă redută.
Într-un oraș unde liniștea poate fi spartă oricând de sunetul sirenelor, camera de siguranță nu e un detaliu tehnic. E o formă de speranță.
Sau, așa cum spune Anat Rubinshtein, supraviețuitoare a atacului de la Petah Tikva: „Am fost în adăpost. Am făcut tot ce trebuia. Dar acum... simt că nu ne mai apără nimic.” În Ucraina, arhitecții mai cred că încă pot. Și încearcă.