„Mă dureau toate, avem câte cinci atacuri de panică pe zi şi mi se spunea «Nu ai nimic»“. Lupta lui Alin cu depresia anxioasă

Te dor oasele. “Nu ai nimic”. Te doare stomacul. “Nu ai nimic”. Te doare colonul. “Nu ai nimic”. De multe ori, aşa începe depresia. Crezi că ai probleme fizice, dar simptomele pornesc de la cap. Aşa a fost pentru Alin Lepădatu, care, în urmă cu cinci ani, ajunsese să sune la ambulanţă de câte cinci ori pe zi. Avea atacuri de panică, dar nu ştia ce se întâmplă cu el.

A început să-şi înţeleagă stările mai târziu, după ce a fost, în sfârşit, diagnosticat: depresie anxioasă şi tulburare obsesiv-compulsivă, căreia îi mai spunem şi OCD, de la denumirea în limba engleză, obsessive–compulsive disorder. Alin are 32 de ani, stă în Bucureşti şi lucrează ca şef de sală la un hotel. E mulţumit că acum se descurcă singur. Ştie că depresia nu se vindecă, dar că poate fi ţinută sub control.

„Primul simptom al unui atac de panică este starea de frică. Apoi simţi că te sufoci şi că ţi-o ia inima razna. La început, îmi bătea inima, simţeam că nu am aer şi că mă sufoc. Am început să sun la salvare şi să iau toate spitalele la rând. Aveam ba cinci atacuri de panică pe zi, ba şase, ba patru. Aşa eram în fiecare zi. Acum, când am atac de panică, fumez şi îmi beau cafeaua. Te obişnuieşti. Nu mori, doar te chinui. Dar te chinui bine”.

L-am găsit pe Alin pe un grup de pe Facebook destinat celor care au probleme cum ar fi depresia, anxietatea sau insomnia. Eu căutam un insomniac, el intrase de curând pe grup şi voia să-i ajute cu sfaturi pe alţii ca el.

„După ce am citit n postări, am observat că sunt oameni care stau şi spun că se simt rău. Fizic vorbind. Mă doare una-alta, sunt ameţit etc. Am avut şi eu aceleaşi stări timp de trei ani, zi de zi. Toate sunt din cauza anxietăţii şi fricii de boală. Trebuie să îţi faci un hobby, ceva care să îţi placă, să îţi distragă atenţia. Aşa eram şi eu. Toată ziua auleu ce am, auleu sunt bolnav, auleu mor. Recomand două lucruri. 1: să ai o atmostferă liniştită în viaţă, nu certuri, nu discuţii. Şi 2: gaseşte-ţi o ocupaţie. Să îţi distragă atenţia de la aceste stări. Fă-ţi o relaţie dacă eşti singur/singură. Ieşi din casă. Plimbă-te. O să te ajute”, scria Alin pe grup, în data de 3 octombrie 2019. A doua zi, îmi dădea Add pe Facebook, în urma unei postări în care întrebam dacă cineva de pe grup se confruntă cu insomnia. Alin credea că am nevoie de ajutor.

Când a aflat că sunt jurnalist în căutare de poveşti, mi-a răspuns:

“Vrei poveste? Îţi dau una. Dar ia cutia de şerveţele şi un pix. Cred că, după o experienţă de trei ani de chin zi de zi, ai de scris.

Care e diagnosticul tău? Sau diagnosticele?

Am două. Depresie anxioasă şi tulburare obsesiv-compulsivă”.

Am stabilit o întâlnire, la o cafea, pentru săptămâna următoare.

Câte cinci vizite zilnice la spital, acelaşi răspuns: „Nu ai nimic”

Alin Lepădatu are 32 de ani, stă în Bucureşti de la 22 şi, după o perioadă de confuzie şi decădere din cauza bolii, acum e pe picioarele lui, şef de sală la un hotel. Locuieşte cu sora lui mai mică, dar ea e mai mult plecată de acasă. Mai are şi o pisică. Părinţii – mama biologică şi tatăl vitreg – au plecat în Italia. Nu mai are prieteni şi preferă să se bazeze mai mult pe el. După mai multe decepţii în dragoste, nu mai are nici parteneră şi spune că nici nu-şi doreşte una prea curând. Urmează un tratament care îl ţine pe linia de plutire pentru că, spune el, depresia nu se vindecă. 

“Din 2007 şi până în 2010 am fost cu o fată. Când am făcut lista cu invitaţi pentru nuntă, s-a gândit ea că nu e bine. Două săptămâni am fost praf, nu mai mâncam. Ăla a fost şocul”, începe Alin să povestească, în timp ce-şi aprinde o ţigară. Deşi n-a avut vreun simptom de depresie sau anxietate în următorii patru ani, e convins că momentul despărţirii de logodnica lui e cel care i-a produs tot calvarul de mai târziu.

Continuarea articolului, aici.