Azilurile japoneze „angajează” copii pentru a combate singurătatea bătrânilor

Singurătatea este o problemă din ce în ce mai mare în Japonia, întrucât aproximativ 40% dintre oameni au declarat că se simt singuri cel puțin ocazional, potrivit unui sondaj al guvernului japonez realizat în 2022.

Zgomotul piciorușelor mici și chicotelile sunt sunete care se aud frecvent la un azil de bătrâni japonez. Aceștia sunt bebelușii muncitori de la azilul de bătrâni Ichoan din orașul Kitakyushu „angajați" pentru a înveseli zilele rezidenților săi în vârstă, pe care propriii nepoți îi vizitează rar.

Unul dintre micuții care aduce bucurie unora dintre cei 100 de rezidenți ai căminului este Rena Shinohara, în vârstă de 18 luni. O dată pe săptămână, ea se clatină pe ușile clădirii cu un zâmbet pe față care se reflectă pe cele ale rezidenților aflați în scaune cu rotile și în cărucioare.

Vorbind pentru NBC News, Tatsuo Ojiro, în vârstă de 93 de ani, ai cărui nepoți sunt rareori prin preajmă, a spus: „Mă energizează să îi văd pe [copiii mici], așa că acest lucru mă ajută foarte mult".

Un alt rezident, Atsuko Okamura, a declarat: „Când vin, sunt atât de drăguți".

Prezența bebelușilor este menită să atenueze sentimentul de izolare care predomină odată cu îmbătrânirea, în special în Japonia, unde o treime din populație are peste 65 de ani.

Singurătatea este o problemă din ce în ce mai mare în această țară, întrucât aproximativ 40% dintre oameni au declarat că se simt singuri cel puțin ocazional, potrivit unui sondaj al guvernului japonez realizat în 2022.

În 2021, guvernul său a numit primul său „ministru al singurătății", însărcinat să ajute oamenii de toate vârstele să se conecteze, în special după pandemia COVID. Directoarea azilului de bătrâni, Kimie Gondo, a venit cu ideea „angajării” bebelușilor în urmă cu trei ani, când propria nepoată nou-născută a fost în vizită și a văzut cât de fericiți îi făceau pe rezidenți.

Gondo a spus: „Când i-am văzut pe bătrâni zâmbind, mi-am dat seama de puterea pe care o au bebelușii. Doar văzând un bebeluș care se plimbă, ei zâmbesc și încep să vorbească."

Căminul de bătrâni are acum aproximativ 70 de bebeluși „angajați”, care sunt recompensați după turele lor cu scutece și înghețată.

Rezidenții din aziluri, adevărați profesori de viață

Mama lui Rena, Kanae Shinohara, a declarat: „Este amuzant, eu nu lucrez, dar Rena are o slujbă."

Familia s-a mutat în prefectura de pe insula japoneză Kyushu în urmă cu mai bine de un an, iar pentru a cunoaște oameni noi, mama lui Rena a adus-o la azil.

„Aici are ocazia să interacționeze cu copii de vârsta ei și, de asemenea, cu bunicii și bunicile care sunt puțin mai greu de întâlnit", a declarat doamna Shinohara, care i-a numit pe rezidenții azilului „mari profesori de viață".

Rena și micile ei colege lucrează cu un program flexibil, dar nu au mult timp la dispoziție în această afacere - trebuind să se retragă înainte de vârsta de trei ani.

Cuvintele sunt de prisos

Un criteriu cheie de recrutare pentru doamna Gondo este faptul că micuții nu vorbesc. Acest lucru se datorează faptului că persoanele în vârstă pot avea dificultăți în a vorbi și a comunica, a spus Gondo, mai ales dacă au deficiențe cognitive.

„Pentru a comunica la același nivel, cuvintele sunt inutile", a spus ea.

Pentru rezidenții căminelor de bătrâni, a spus Gondo, vizitele copiilor mici evocă experiența japoneză comună a membrilor de familie din mai multe generații care locuiesc sub același acoperiș.

„Chiar dacă intră într-o astfel de instituție, ei ar trebui să poată interacționa zilnic cu persoane din diferite grupe de vârstă", a spus ea. „Cred că este firesc să fie așa", încheie doamna Gondo.