Sufletul pereche: mit sau realitate? De la iubirea perfectă la algoritmii matematici

De Ziua Îndrăgostiților, mulți se lasă purtați de romantism, visând la acea persoană perfectă care ne-ar completa, pe care ar fi destinat să o întâlnim. Dar există aceasta cu adevărat?

În fiecare an, de Ziua Îndrăgostiților, mulți dintre noi suntem tentați să credem că undeva, în lume, există „Alesul” sau „Aleasa”, persoana care ne completează perfect, cu care viața ar fi perfectă și alături de care am fi meniţi să fim fericiți.

Această credință romantică nu este nouă, ci are rădăcini adânci în istorie, iar oamenii au fost dintotdeauna atrași de ideea că iubirea adevărată nu este întâmplătoare și că destinul ne ghidează către persoana perfectă. Totuși, cercetările contemporane în psihologie și biologie sugerează că această viziune idealizată despre „sufletul pereche” poate fi înșelătoare și că iubirea autentică, de durată, se formează mai degrabă prin efort susținut și adaptare reciprocă decât printr-o predestinare cosmică.

De la Platon la Hollywood: mitul iubirii perfecte

Originile conceptului de „suflet pereche” se regăsesc în Grecia antică, unde Platon susținea că oamenii au fost odinioară ființe întregi, având patru brațe, patru picioare și două fețe, atât de strălucitoare, încât Zeus a decis să îi despartă, iar fiecare jumătate cutreieră pământul în căutarea celeilalte, mit care oferă genealogie poetică ideii moderne de suflet pereche și promisiunea că undeva există cineva care ne va face să ne simțim, în sfârșit, compleți.

În Evul Mediu, această dorință a fost transformată în „iubire curtenească” prin cântecele trubadurilor și poveștile Arthuriene, unde cavalerii, precum Lancelot, demonstrau devotament și sacrificiu pentru femeia iubită, chiar dacă nu o puteau declara niciodată public.

Ceva mai târziu, în Renaștere, scriitori precum Shakespeare prezentau cupluri „sub semnul stelelor”, unite de o legătură copleșitoare, dar adesea despărțite de familie, avere sau destin, ca și cum universul le-ar fi scris povestea de dragoste, dar le-ar fi interzis un final fericit.

În epoca modernă, Hollywoodul și literatura romantică au perpetuat ideea că viața alături de „Ales” este cumva predestinată și că povestea de iubire perfectă există dincolo de voința noastră.

Știința și ideea de „Ales”

Cercetările moderne arată, însă, că această percepție idealizată a iubirii este mult mai complexă decât sugerează miturile și cultura populară.

Viren Swami, profesor de psihologie socială la Anglia Ruskin University, explică faptul că în Europa medievală poveștile despre Camelot și cavalerii mesei rotunde au introdus pentru prima dată ideea că oamenii ar trebui să își aleagă un singur partener pentru întreaga viață.

„Aceste povești au promovat pentru prima dată ideea că ar trebui să alegi un singur partener și că acel partener este pentru toată viața”, a explicat Viren Swami, potrivit BBC, adăugând că, anterior, iubirea era fluidă și adesea separată de legătura sexuală, permițând oamenilor să iubească mai multe persoane fără constrângeri sociale stricte.

Odată cu industrializarea și destrămarea comunităților tradiționale, oamenii au început să caute parteneri care să le ofere sprijin emoțional și social, „să îi salveze de mizeria vieților lor”, după cum explică Viren Swami, iar aplicațiile moderne de dating au transformat această căutare într-un proces algoritmic, care, paradoxal, poate îndepărta oamenii de experiența autentică a iubirii, transformând căutarea „Alesului” într-o experiență lipsită de suflet, în care trecerea prin numeroase opțiuni devine inevitabilă.

Destin versus muncă în doi

Profesorul Jason Carroll de la Brigham Young University subliniază diferența crucială între ideea de „suflet pereche” și conceptul de „unul și singurul”, explicând că, dacă primul presupune că iubirea este predestinată și perfectă fără efort, cel de-al doilea reprezintă rezultatul muncii susținute și al adaptării reciproce în cadrul relației.

„Un suflet pereche este pur și simplu găsit. E deja făcut. Dar un «unul și singurul» este ceva ce doi oameni construiesc împreună, de-a lungul anilor, adaptându-se, cerându-și scuze și, uneori, strângând din dinți”, afirmă Carroll.

Studiile profesorului C. Raymond Knee de la University of Houston au arătat că persoanele care cred că relațiile „sunt menite să fie” tind să își pună mai repede la îndoială angajamentul după conflicte, în timp ce cei cu o mentalitate de creștere rămân implicați chiar și în perioade tensionate, demonstrând că așteptarea unei iubiri fără dificultăți, a sufletului pereche, poate fi dăunătoare durabilității relațiilor.

Scânteie sau capcană?

Vicki Pavitt, coach de relații din Londra, avertizează că doar atracția intensă poate fi înșelătoare și poate ascunde tipare emoționale nesănătoase.

„Când există multă chimie și scânteie, uneori este vorba despre activarea unor tipare vechi, dureroase”, explică ea, menționând că ceea ce pare destin poate fi, de fapt, un răspuns al sistemului nervos la traume anterioare, fenomen cunoscut în psihologie ca „legătură traumatică” (trauma bond).

Biologie și algoritmi matematici

Dincolo de psihologie, biologia atracției sugerează că nu există un singur partener predestinat, ci mai multe opțiuni viabile.

Studiile au demonstrat că şi contraceptivele hormonale influențează modul în care partenerii se percep reciproc, iar satisfacția sexuală și emoțională poate varia în funcție de statusul contraceptiv în momentul alegerii partenerului.

În plus, simulările matematice ale economistului Greg Leo de la Vanderbilt University arată că rareori două persoane se aleg reciproc ca prima opțiune, însă mulți indivizi au potriviri stabile ca a doua sau a treia opțiune, indicând că există mai mulți „aleși” posibili pentru fiecare dintre noi.

Lucrurile mici mențin iubirea vie

În acelaşi timp, cercetările sociologice arată că gesturile mărunte, dar constante, mențin iubirea vie mai mult decât gesturile grandioase sau spectaculoase: un ceai adus la pat, încălzirea mașinii într-o dimineață friguroasă, un zâmbet împărtășit în timpul unei petreceri cu alte persoane sau atenția acordată micilor detalii zilnice au un impact mult mai mare asupra satisfacției emoționale și intime decât romantismul hollywoodian sau cadourile scumpe.

Iubirea se construiește

Un studiu realizat în 2021 a explorat mecanismele științifice care stau la baza iubirii romantice și a identificat mai mulți factori esențiali care facilitează dezvoltarea unei conexiuni romantice pentru majoritatea oamenilor.

Printre aceștia, aprecierea reciprocă joacă un rol central, implicând manifestarea clară a interesului față de partener și semne că sentimentele sunt împărtășite, fie prin gesturi, expresii faciale sau indicii verbale subtile.

De asemenea, familiaritatea contribuie semnificativ la apropiere, fiind favorizată de interacțiunile regulate, fie că acestea au loc la locul de muncă, în cadrul activităților sociale comune sau prin faptul că partenerii împărtășesc cercuri de cunoștințe.

Influența socială este un alt element determinant, deoarece acceptarea relației de către prieteni, familie sau comunitatea culturală poate întări sentimentul de validare și siguranță emoțională al cuplului.

În final, satisfacerea nevoilor emoționale ale fiecărei persoane este fundamentală; o relație romantică autentică se dezvoltă doar atunci când partenerii reușesc să se susțină reciproc și să răspundă nevoilor afective, construind astfel o legătură stabilă și durabilă.

Știința nu diminuează romantismul, ci îl plasează pe baze realiste: este perfect normal să speri că există cineva potrivit pentru tine, însă relațiile durabile se construiesc prin răbdare, efort și comunicare, nu prin destin.

Paradoxal, cei care ajung să trăiască o iubire autentică sunt adesea cei care au încetat să aștepte „sufletul pereche” și au ales să construiască relația alături de persoana imperfectă din fața lor, cultivând o legătură solidă, bazată pe adaptare, înțelegere și implicare constantă. Şi, uneori, mici compromisuri.