Vlăjganul bucovinean care a semănat teroare în rândul rușilor. A condus prima grupare de partizani anticomuniști din România

Vladimir Macoveiciuc, un mic comerciant din zona Bucovinei este considerat primul partizan anti-comunist din România. Acesta a luptat contra opresiunii de orice fel, indiferent de ideologie. A reușit o serie de operațiuni militare fabuloase, devenind cel mai de temut om pentru Securitate. 

În primăvara lui 1944, armatele germane se retrăgeau în degringoladă, situația fiind deja critică pe Frontul de Est și în continuă deteriorare, după o serie de înfrângeri majore în fața Uniunii Sovietice. După dezastrul de la Stalingrad și înfrângerea de la Kursk, inițiativa strategică a trecut definitiv în mâinile sovieticilor. Germania nu mai putea lansa ofensive majore eficiente și era forțată în defensivă. Wehrmacht-ul pierduse mare parte din Ucraina.

Sovieticii au traversat Niprul și frontul se apropia de granițele României și Poloniei. Stalin, ordonase mai multe ofensive generale, inclusiv cea numită Uman-Botoșani.

La începutul lunii aprilie 1944, trupele sovietice au rupt rezistența germană dar și a unităților militare românești și au trecut Prutul. Au ajuns în zona Botoșani și Dorohoi, iar apoi s-au îndreptat către Bucovina, în zona Suceava și Rădăuți. Localnicii erau disperați mai ales fiindcă sovieticii erau renumiți pentru abuzurile comise prin zonele prin care treceau. Mulți au luat ce puteau aduna de prin casă și au fugit.

În acele momente cumplite, un mic comerciant din zona Rădăuțiului s-a ridicat la luptă. A cerut arme soldaților germani și români aflați încă în zonă (România și Germania erau încă aliate) și împreună cu alți câțiva săteni a pus la punct o rețea de partizani. Au fost primii partizani anti-comuniști de pe teritoriul României. Iar după 23 august 1944 au devenit un adevărat coșmar al comuniștilor din România. Se numea Vladimir Macoveiciuc și a devenit o legendă a luptei anti-sovietice și anti-comuniste. Isprăvile sale sunt desprinse parcă din aventurile de război ale lui Sven Hassel. 

Un vlăjgan din Voitinel devine luptător de partizani

Vladimir Macoveiciuc s-a născut la 26 octombrie 1906, în comuna Voitinel, jud. Rădăuţi, de la acea vreme. Era fiul lui Samson şi al Ioanei, doi țărani bucovineni. Vladimir a avut o copilărie grea, rămânând orfan de tată, la o vârstă fragedă. Mama sa, rămasă singură cu trei copii s-a descurcat cum a putut. Provenind dintr-o familie nevoiași, Macoveiciuc nu a făcut prea multă școală. Era însă un băiat foarte inteligent. A făcut armata la Regimentul 4 Artilerie Grea și a fost avansat până la gradul de caporal. Mai mult nu se putea fiindcă nu avea studiile necesare.

Dar a impresionat prin priceperea sa și mai ales fiindcă învăța foarte repede. A devenit chiar instructor, învățând răcanii meseria armelor. Tot atunci a învățat și bazele tacticii militare și organizarea unor plutoane. La Voitinel era descris de săteni ca fiind un bărbat înalt, solid și cu un chip plăcut. În plus, avea un spirit întreprinzător. Și-a deschis un magazin în comună și s-a căsătorit. Se spune că soția lui era cea mai frumoasă fată din sat. Afacerile îi mergeau bine, dar mersul războiului i-a zădărnicit toată strădania și i-a schimbat radical viața. În momentul când rușii au trecut Prutul și au ajuns la Botoșani, mergând către Suceava și Rădăuți, s-a creat panică și la Voitinel. 

Sătul de suferința oamenilor dar mai ales a propriei familii, Macoveiciuc s-a hotărât să lupte. Spera să poată pune pe picioare o rezistență. Inițial s-a dus la ofițerii români care staționau încă în zona Rădăuțiului, dar pe picior de plecare. Le-a cerut arme. A fost refuzat. S-a dus la trupele germane. Nemții i-au dat pistoale mitraliere, muniție, grenade și tot ce avea nevoie pentru a înjgheba o rezistență. A strâns inițial în jur de 20 de oameni din satele Bucovinei, din Voitinel, Gălăneşti, Hurjuieni, Vicovu de Jos şi Vicovul de Sus, Horodnicul de Sus şi Horodnicul de Jos.

„Dom’le,( zicea Macoveiciuc) eu mă duc la Comandamentul Român să stau de vorbă, să-mi deie ceva la mână, arme, că eu am oameni cu ce să mă duc, să scoată bagajul acolo, că oamenii din sat au băgat bagajul în pădure, ca să-l aibă în pădure, că poate din sat îl ia cineva, ruşii şi alţi”.  Ei, şi ai noştri au refuzat(...)„Mă duc eu la nemţi!„( zice Macoveiciuc) – că eram aliaţi cu nemţii. S-a dus la unitatea nemţească, a spus: „Vreau să mă duc, că am câţiva oameni, să mă duc să scotem lumea care a fost refugiată în pădure ca să nu-şi bată joc ruşii de dânşii, să-i aducem încoace, spre noi. Cât om sta, om sta, dar să nu şadă în pădure, să-şi bată joc ruşii„- venea câte o patrulă de ruşi cu un informator de-ai noştri, civil, şi-i lua de prin pădure şi-şi bătea joc de familii, de lume. Şi el era nebun de aşteptare, de grijă şi nu ştia ce să facă. Nemţii i-au aprobat şi i-au dat: armament, mâncare, îmbrăcăminte”, mărturisea Arhip Rusu, din Gălănești Suceava, pentru Rador.

Inițial așa cum mărturisea și Arhip Rusu, Vladimir Macoveiciuc și oamenii săi au luat arme doar pentru a-și ajuta consătenii și pe alții care fugiseră din calea rușilor. Ulterior, abuzurile de neimaginat ale Armatei Roșii l-au făcut pe bucovineanul din Voitinel să devină un partizan în toată regula. Lui i s-au alăturat tot mai mulți săteni. În total a ajuns să aibă peste 40 de luptători. A fost prima organizație de partizani anti-sovietică și anti-comunistă de pe teritoriul României. Inițial înarmați cu armament german, în perioada martie-septembrie 1944, partizanii lui Macoveiciuc țineau de Comandamentul German de la Câmpulung Moldovenesc, fiind constant aprovizionați cu muniție și alimente. Ulterior, după ce armata germană a fost alungată, grupul de partizani a lui Macoveiciuc s-a înarmat cu ce-au găsit. Mai ales arme rusești luate de la soldații uciși.

Aventurile incredibile ale partizanilor bucovineni. Ambuscada din poiană

Vladimir Macoveiciuc și cei 40 de partizani din grupul său au executat numeroase misiuni de sabotaj, încercuire și eliminare de patrule sovietice. Macoveiciuc, așa cum am precizat fusese un soldat și un instructor foarte priceput. Mânuia arma cu lejeritate și o precizie uluitoare. Știa să elimine cuiburi de mitralieră și chiar să neutralizeze blindate, folosind grenade. Și-a instruit, din mers, oamenii și i-a transformat într-o adevărată forță de temut, rapidă, ucigătoare.

Pentru acțiunile sale incredibile, mult mai eficiente decât cele ale armatei române sau germane împotriva rușilor, Macoveiciuc a fost avansat la gradul de locotenent. Și-a împărțit oamenii în plutoane iar atacurile sale erau coordonate și extrem de de eficiente. De precizat că era un soi de „Robin Hood” al Bucovinei, acționând mai ales acolo unde trupele rusești puneau în pericol satele sau își băteau joc de localnici. „Şi a pus plutoane fixe, pe un munte un pluton, pe alt munte un pluton. Dară lumea necăjită prin pădure stă, că nu ştie pe unde s-o ieie, înapoi se teme să meargă, că ruşii-şi bat joc de cei ce au fugit în pădure”, preciza același Arhip.

Una dintre cele mai incredibile fapte de arme ale grupării lui Macoveiciuc a fost ambuscada din Poiana Haciungului. Întâmplare a avut loc pe data de 20 iunie 1944. Grupul lui Macoveiciuc a observat că în zona Suceviței, rușii și-au stabilit un comandament și fac incursiuni în satele din împrejurimi. Localnicii erau luați cu forța la muncă, aveau loc rechiziții brutale de alimente și animale, jafuri, abuzuri. Așa că partizanii bucovineni și-au fixat ca obiectiv, extrem de îndrăzneț, eliminarea acestui comandament sovietic.

Pe 20 iunie 1944, un grup de nouă ofițeri sovietici, de stat major, escortați de două plutoane, se deplasa prin Valea Haciungului, o zonă montană ce aparține geografic de Obcinele Bucovinei, în apropiere de Sucevița, făcând legătura între comuna Putna cu Voitinelul. Ofițerii ruși și gradele inferioare mergeau călări în recunoașterea terenului.

Peste tot erau infanteriști care asigurau escorta. În total, în jur de 100 de soldați sovietici. Macoveiciuc și-a organizat impecabil grupul de numai 40 de partizani și i-a distribuit în puncte cheie, de o parte și de alta a văii înguste. Printr-un semnal, partizanii au deschis focul. Întreaga forță de recunoaștere sovietică a fost efectiv lichidată. Vladimir și oamenii săi au capturat documente valoroase,multe arme dar și o cantitate serioasă de muniție. 

Celor morţi le-au rupt epoleţii de pe umeri şi i-au prezentat ca trofeu comandamentului germano-român de la Câmpulung. Atunci, Vladimir Macoveiciuc, a primit „Virtutea militară”, „Bărbăţie şi credinţă”  dar şi „Crucea de fier” din partea nemților. În plus, a luat uniformele rusești și au reușit o nouă ispravă. Cunoscând limba rusă la perfecție, Macoveiciuc a jucat rolul unui ofițer sovietic și a eliberat câțiva săteni prinși de ruși. 

Drumul de la erou decorat la „dușman al poporului”

A venit însă și momentul 23 august 1944. Regele Mihai I, cu sprijinul partidelor politice istorice dă lovitura de stat și înlătură pe mareșalul Antonescu de la putere. Automat, România întoarce armele împotriva Germaniei Naziste și trece în tabăra Aliaților. Trupele germane, aliatul de ieri, a devenit inamicul de astăzi. Rușii nu au ezitat, însă, să se instaleze militar în România.

Trupele Armatei Roșii controlau situația. În plus, Stalin impunea guverne și prim-miniștrii în România. Comuniștii se infiltrau peste tot în statul român și puneau mâna pe putere, într-un ritm accelerat. Macoveiciuc și oamenii săi știau cine sunt comuniștii. Aflaseră despre colectivizare, despre „societatea frățească și egalitară” din URSS și metodele criminale prin care oamenii gospodari și întreprinzători erau catalogați dușmani ai poporului și aruncați în Gulag. 

Așa că Macoveiciuc și partizanii săi au rămas să lupte contra rușilor. În plus, se ivise un nou inamic, comuniștii români și oamenii lor. Din erou, Vladimir devenise un „dușman al poporului”, un „bandit”. Și-a luat nevasta și copiii și i-a dus în Maramureș, la Satu Mare, pentru a sta ascunși. Era urmărit și de trupele rusești dar și de oamenii comuniștilor dornici să le facă pe plac stăpânilor de la Kremlin, cu speranța că vor primi funcții cât mai înalte.

Aflaseră cum arată Macoveiciuc, pentru că fratele lui Emil Bodnăraș, om de bază al rușilor în sovietizarea României, i-a găsit fotografia și a reprodus-o pentru a fi împărțită patrulelor. Împreună cu ceata lui, care se mai rărise, Macoveiciuc, opera prin sudul Bucovinei. „El stătea în Voitinel, dar el nu mai putea sta acolo, că îl urmăreau ruşii şi erau plutoane de ruşi care îl urmăreau permanent”, preciza pentru Rador, Nicolae Iurniuc, din Vatra Moldoviței.  Macoveiciuc a luptat în continuare împotriva patrulelor sovietice dar și a comuniștilor. 

“Mă, veniți, că nu vă fac nimic!”

Lațul se strângea însă tot mai mult pentru Macoveiciuc. De această dată nu mai lupta doar împotriva rușilor. Până și ai săi i-au devenit dușmani. Jandarmeria, Siguranța și toate structurile de forță românești erau căpușate și conduse de oameni ai sovieticilor, adică de comuniști. Mulți dintre camarazi se ascunseseră. Și-au îngropat armele și au plecat să-și ducă familiile la loc sigur. În plus, după 23 august 1944, unii, după ce-au părăsit gruparea de partizani, au schimbat și tabăra. Au devenit informatori. Și cunoșteau multe despre Macoveiciuc, familia lui și ascunzători. Alături de luptătorul bucovinean mai rămăseseră doar câțiva oameni.

Era vânat constant de jandarmi și siguranță. Un român l-a trădat. Simion Tudose le-a dezvăluit comuniștilor locul unde se ascundea familia lui Macoveiciuc. Soția sa Domnica și fiul mai mic, Victor, care avea doar 16 ani au fost ridicați. Cu ei și părinții liderului de partizani. Toți au fost torturați. Se spune că nora lui Macoveiciuc, soția fiului său Silvestru, care lupta și el în păduri, a fost violată de soldați. Fiul mai mic a fost predat rușilor și deportat.

Macoveiciuc a venit după ei. L-a prins pe Simion Tudose în casa părintească și i-a omorât pe toți cei găsiți în locuință. Le-a pus cadavrele în fereastră să vadă toți cei pățesc trădătorii. Autoritățile erau însă în alertă maximă. Se temeau tare de Vladimir Macoveiciuc și îl doreau mort sau prins. La începutul lui iulie, Vladimir și fiul său Silvestru s-au dus la Vicovu de Jos, la sora mai mare a lui Macoveiciuc. Un informator i-a văzut.

A anunțat imediat postul de jandarmi. Căpitanul Ion Popescu și-a scos oamenii și au înconjurat casa în care se afla Macoveiciuc și fiul său. Au dat foc șurei, aflată lângă casă, pentru a-i obliga să iasă. A urmat un schimb de focuri, Silvestru a reușit să fugă după ce a aruncat o grenadă către jandarmi și s-a aruncat în lanul de porumb. Tatăl său a ieșit imediat și a făcut același lucru. Nu a mai apucat însă să ajungă la lanul de porumb. Un jandarm poziționat strategic în clopotnița bisericii din apropiere l-a împușcat de două ori. Odată-n piept și a doua oară în picior.

Căzut la pământ, cu pistolul în mână, Macoveiciuc încă trăia. Jandarmii se temeau de el chiar și în acea situație. Timp de jumătate de oră nu s-au apropiat de acesta. În agonie, Macoveiciuc le-a spus „Mă, veniți că nu vă fac nimic!”. Se spune că abia atunci au început să se apropie ușor-ușor. Când a simțit că sunt aproape, Macoveiciuc s-a lăsat pe spate a ridicat țeava pistolului, a pus-o la tâmplă și a tras. Avea doar 40 de ani și era o legendă a rezistenței anti-comuniste.