Tradiția de sărbători mai veche decât împodobirea bradului

Cu mult înainte ca tradiția împodobirii bradului să fie unul din cele mai frumoase momente ale sărbătorilor de iarnă, se obișnuia să se dea foc unui butuc.

Butucul de Crăciun a fost multă vreme substitut al zeului mort reprezentat de un trunchi de stejar tăiat din pădure și ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie, scrie Ion Ghinoiu în „Sărbători și obiceiuri românești“

Copacul tăiat simboliza moartea anuală a zeului Crăciun care renăștea, prin ritul funerar de incinerare practicat de daci și de daco-romani înainte de creștinare.

În limba română, „butuc” are, printre altele, o semnificație funerară: „a găsi pe cineva butuc” se spune despre omul mort fără lumânare; „a-l lega butuc” se spune despre cel imobilizat ca un mort.

La întocmirea arborilor genealogici, butucul este numele strămoșului din care coboară spițele de neam.

În Mehedinți este consemnat obiceiul arderii în Ajunul și ziua de Crăciun unui lemn (butuc) de cer, iar tăciunele rămas se păstra ca leac pentru vindecarea bolilor.

Împodobirea pomului de Crăciun a fost suprapus peste obiceiul autohton al incinerării butucului de Crăciun. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea a pătruns din nordul și vestul Europei, de la oraș la sat, tradiția împodobirii bradului.

Obiceiul arderii butucului de Crăciun, astăzi dispărut, a fost atestat la români, aromâni, letoni și sârbo-croați., scrie Ion Ghinoiu în „Sărbători și obiceiuri românești“.

Deşi s-ar putea crede că bradul împodobit este un obicei vechi, aceasta a pătruns în Ţările Române relativ târziu. „Conform documentelor, în 1605 a fost împodobit primul pom de Crăciun, în piaţa publică din Strasbourg. La noi, obiceiul a pătruns odată cu influenţa germană, când primii studenţi români au început să meargă la studii, la universităţile din Berlin şi Viena. De asemenea, la Curtea Regală a dinastiei de Hohenzolllern, sosită la Bucureşti în 1866, se împodobea bradul, iar prinţii şi prinţesele au început să imite acest obicei. Treptat, obiceiul s-a răspândit, atât la oraşe cât şi la sate“, a spus Ioana Constantin, muzeograf etnograf al Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.