Savanții care au aprins imaginația „dacopaților”. Cum au fost transformați strămoșii românilor în super-eroi antici

Cele mai controversate teorii despre daci au apărut în secolul al XIX-lea, fiind interpretări fanteziste ale unor oameni de știință pasionați, dar care nu au putut fi susținute științific. Unele au intrat în vasta documentație promovată de românii atașați lor numiți acum, ironic, „dacopați”.

Un termen controversat, menit să îi desemneze pe românii obsedați de daci, care adesea resping istoria oficială și îmbrățișează teorii mai puțin confirmate științific despre superioritatea dacilor față de alte popoare și despre importanța lor în istorie, a intrat neoficial în vocabularul limbii române.

Izvoarele dacopatiei

Fenomenul „dacopatiei” și al „dacopaților” a devenit parte din argoul multor români, fiind folosit mai ales în ultimii ani, adesea pentru a-i ironiza pe adepții teoriilor controversate despre antici. Unele teorii istorice despre daci, pe care se bazează „dacopatia”, au fost propuse de oameni de știință apreciați din trecutul românilor, precum Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Densușianu și Mircea Eliade, fiind interpretări originale, care însă, cu timpul, nu au mai putut fi susținute științific.

Alte teorii controversate despre daci au fost adaptate de propaganda regimului comunist, în special în deceniile în care România se afla sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu. Autoritățile s-au folosit de daci pentru a construi un trecut glorios și autohton al poporului român, „cosmetizând” prin omisiuni sau exagerări atât referirile istorice, cât și monumentele reprezentative pentru Antichitatea din România.

Spre exemplu, românii puteau afla despre geți (daci) că, potrivit istoricului antic Herodot, erau „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”, omițându-se însă contextul relatării, în care autorul povestea despre înrobirea lor.

„Înainte de a ajunge la Istru, Darius îi supune mai întâi pe geții care se cred nemuritori. Geții, care luaseră hotărârea nesăbuită de a i se împotrivi, au fost robiți pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”, scria autorul antic, în urmă cu două milenii și jumătate.

Dacii, romanticizați din Evul Mediu

Dacii și romanii au fost amintiți ca strămoși ai românilor încă din perioada medievală. Umanistul italian Antonio Bonfini (1434 - 1503), de la curtea regelui Matia Corvin, scria în secolul al XV-lea despre originea antică a românilor, popor care a reușit să își păstreze limba, în ciuda trecerii timpului.

„Românii se trag din romani, ceea ce mărturisește până în vremea de acum limba lor, care, deși se afla în mijlocul unor neamuri barbare atât de felurite, nu a putut fi răpusă. Ei au locuit de cealaltă parte a Dunării, pe care odinioară o populau dacii și geții, căci partea de dincoace au ocupat-o apoi bulgarii care au venit din Sarmația. Căci din legiunile și din coloniile duse în Dacia de Traian și de ceilalți împărați romani s-au tras românii...”, arăta umanistul italian.

Cronicarul de la curtea regelui Matia Corvin aminea că năvălirile barbare nu i-au distrus pe urmașii dacilor și romanilor și nu le-au putut face uitată limba străveche.

„Căci cine nu s-ar minuna, dacă ar sta să socotească desele puhoaie ale sarmaților și goților și de asemenea ale hunilor, vandalilor și gepizilor și incursiunile germanilor și logobarzilor - că s-au mai păstrat încă până acum la daci și la geți rămășițele limbii romane?”, scria Antonio Bonfini.

Limba dacilor, reinventată în secolul al XIX-lea

În secolul al XIX-lea, dacii au primit o nouă identitate în cultura românilor, după ce oameni de știință au început să cerceteze istoria lor, adăugând romantismului cu care erau descriși în trecut, apropiate științelor.

Savantul Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838–1907) a fost unul dintre cei mai renumiți cărturari ai vremii, iar prin studiile și conferințele sale, a promovat primele interpretări îndrăznețe despre daci și despre formarea poporului român. Deși contestate de alți cercetători, multe dintre ipotezele sale au rămas atractive pentru publicul larg. Unele au fost reanimate atât de propaganda istorică promovată de regimul comunist, dar și de autorii care le-au popularizat după 1990.

În lucrările sale, lingvistul a identificat 84 de cuvinte care ar fi fost moștenite de limba română din idiomul indo-european al dacilor. Hașdeu a deschis drumul cercetării vocabularului dacic, la care alți autori au adăugat ulterior câteva zeci de termeni cu presupuse origini autohtone.

„Marea greșeală a domnului Hașdeu consta în faptul că se silea să deducă cuvinte din limba română de-a dreptul din limba sanscrită sau persană, iar câteodată dintr-o limbă absolut necunoscută, cea traco-dacică. Lua cuvinte privitoare la păstorie din România, de exemplu cioban, pe urmă brânză, stână, urdă etc. și le scotea că sunt cuvinte dacice și dovedea așa-zisul dacism al acestor cuvinte, comparându-le cu cuvinte din persă, sanscrită, tracică”, scria memorialistul George Panu, citat de lingvistul Dan Alexe, în volumul „De-a dacii și romanii” (2023, Humanitas).

Hașdeu îi vedea pe daci strămoși ai lituanienilor

O altă teorie îndrăzneasță a lui B. P. Hașdeu a fost cea a legăturii dintre români și lituanieni, pe care îi privea ca ramuri ale aceluiași popor străvechi al dacilor. Savantul amintea câteva cuvine asemănătoare dintre cele două limbi, doinele comune celor două popoare, zeitățile asemănătoare, dar și un obicei unicat, care le-ar lega.

„Dacii se deosebeau de toate popoarele antice și moderne prin obiceiurile lor la naștere și la înmormântare. Viața, pentru ei, era o tortură; moartea — o mântuire. Astfel dară, în loc să se bucure la nașterea copiilor, precum se bucurau slavii și germanii, dacii plângeau; în loc să plângă la moartea compatrioților și a rudelor, precum plângeau slavii și germanii, dacii se bucurau. Plânsul la naștere, bucuria la înmormântare — iată ceva caracteristic, propriu, individual al dacilor. Ei bine, domnilor, din toate popoarele, afară de daci, aceste obiceiuri le găsim numai la lituanieni”, afirma Hașdeu, într-una din conferințele sale celebre, din 1860, cu tema „Cine au fost dacii?”

Acesta susținea că aceste tradiții stranii se regăseau până și cu detaliile ceremonialului dacic.

„Bunăoară: neamurile și amicii, atât la daci, cât și la lituani, rugau pe muribund să felicite, din partea lor, pe cunoscuții repausați mai dinainte; iar după ce bolnavul își dădea sufletul, toți săgetau, zăngăneau cu săbiile, amenințiau cu armele, pentru a depărta spiritele rele. Această instituțiune atât de originală ar fi chiar ea singură de ajuns pentru a proba identitatea dacilor și a lituanilor”, adăuga lingvistul.

Nicolae Densușianu a reinventat pelasgii

La începutul secolului XX, savantul Nicolae Densușianu (1846 - 1911) a reușit să aprindă imaginația românilor prin volumul „Dacia Preistorică”, publicat în 1913, după moartea sa. Teoriile sale controversate despre strămoșii românilor sunt promovate au rezistat trecerii timpului, chiar dacă sunt criticate de oamenii de știință.

În volumul său de peste 1.000 de pagini, Nicolae Densuşianu spune povestea oamenilor care au trăi cu mii de ani în urmă pe actualul ţinut al României, pe care îi numea pelasgi. Aceștia ar fi fost strămoşi ai dacilor şi ai elenilor, care pornind din Dacia s-au răspândit în restul Europei.

„Aici, la Dunărea de jos şi în special în ţările Daciei, faptul este cert, s-a format şi închegat centrul cel mare şi puternic al populaţiunii neolitice din Europa, centrul unei rase nouă de oameni, de o statură înaltă şi viguroasă, cu o vechilă organizaţiune patriarhală, cu idei severe religioase şi cu o pasiune, adusă probabil din Asia, de a sculpta în stâncă vie statuetele enorme ale divinităţilor sale. Aceşti noi cuceritori ai lumii vechi aduseră şi răspândiseră în Europa noi elemente de civilizaţie, fundară aici cele dintâi state organizate şi au dat o nouă direcţiune pentru destinele omenirii”, afirma Nicolae Densuşianu.

O mulţime de zei importaţi de alte popoare şi-ar fi avut originea în credinţele celor din ţinuturile actuale ale strămoşilor noştri, afirma savantul.

Despre Zamolxis, acesta scria că era o divinitate mare a preistoriei, căreia strămoşii noştri îi ridicau monumente megalitice şi altare în munţi. Zeul Moş era identificat cu Saturn şi nu avea un nume, afirma Densuşianu, şi era protectorul Daciei. Din istoria dacilro nu putea lipsi Prometeu, eroul mitic care a furat focul pentru a-l dărui oamenilor. Acesta ar fi fost, potrivit autorului volumului Dacia Preistorică, rege în Sciţia şi şi stăpân al ţinuturilor de peste Prut. În varianta română, scria Densuşianu, Prometeu, eroul preistoric al suferinţelor, poartă numele de Badiu, Badea şi Badu, ce în vechea limbă grecească avea două înţelesuri: de om înţelept şi de om avut.

Dacia Preistorică a stârnit numeroase controverse şi nu a fost acceptată în mediul academic drept sursă ştiinţifică, ci mai degrabă ca o lucrare fantezistă. La peste un secol de la publicarea ei, lucrarea poate stârni mândria oricărui român privit ca fiind „dacopat”.