Video Sarmizegetusa Regia, în epoca marilor descoperiri. Capitala încă „virgină” din codrii seculari, păzită de românul de 107 ani
0O serie de imagini rare, realizate în anii '60, înfățișează Sarmizegetusa Regia într-una dintre perioadele cele mai prolifice ale cercetărilor arheologice, dar și a turismului. Călătorii ajunși aici descopereau templele abia scoase la iveală din mijlocul pădurilor seculare, dar și o lume arhaică.
O serie de fotografii realizate în 1964 de Szabó Tamás și păstrate în colecțiile Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca oferă o perspectivă inedită asupra cetății dacice Sarmizegetusa Regia.
La începutul anilor ’60, capitala dacilor traversa cea mai fertilă perioadă a cercetărilor arheologice. În anii ’50 și ’60 au fost dezvelite complet unele dintre cele mai valoroase monumente ale sale: templele, sanctuarele, fortificația și drumul pavat. Apariția lor era cu totul neobișnuită, ieșind la lumină de sub valurile de pământ care le acoperiseră timp de aproape două milenii.
Patriarhul Sarmizegetusei Regia
Pentru cei mai mulți dintre vizitatorii acelor ani, Sarmizegetusa Regia era un teritoriu aproape virgin, ascunsă pe un pinten de munte, în mijlocul masivelor acoperite încă de păduri seculare. Drumul de la Orăștie până la poalele cetății dacice se parcurgea cu un tren forestier care străbătea Valea Grădiștii pe aproape 40 de kilometri, afundându-se în sălbăticia tulburată doar de tăietorii de lemne.
„Prin aceste împrejurimi ale cetăţii lui Decebai au crescut falnici copaci seculari. Am găsit în scoarţa unui fag încrustat numele unui om ce s-a iscălit acolo în anul 1813. În aceste ţinuturi, astăzi, tractoarele K4 şi funicularele cară buştenii, transportă uriaşii copaci până la scocurile de unde ei sunt lăsaţi în jos. Din vale, sunt încărcaţi în trenuleţul de munte şi de acolo duşi la Orăştie”, relata atunci A. Păduraru, într-un reportaj publicat în 1955.
Nu doar pădurea care îmbrățișa ruinele avea un farmec aparte, ci și localnicii din acest ținut patriarhal. Ei puteau fi văzuți cutreierând potecile munților călare, îmbrăcați în straiele specifice zonei, păstrând obiceiurile arhaice ale satelor de munte. Vasile Rujoi, „străjerul” Sarmizegetusei Regia, devenise deja o figură legendară.
„Mulţi dintre studenţii veniţi de la Bucureşti să vadă ruinele cetăţii lui Decebal au cunoscut un pădurar ce locuieşte lângă dealul Grădiştei. E bătrân, a ieşit la pensie de mult. A făcut 25 de ani de serviciu şi a ieşit la pensie. Or fi mulţi bătrâni în raionul Orăştie, dar ca el nu e niciunul. Pe acesta îl cheamă Rujoi Vasile. Şi-i „însemnat“. Are 107 ani bătuţi pe muche”, nota același A. Păduraru, în 1955.
Vasile Rujoi, „patriarhul” modern al Sarmizegetusei Regia, trăise toată viața în munții dacilor și a muncit în pădure. Avea dinți albi în gură și zâmbetul pe buze. „Moșul aceste este de-o sănătate extraordinară”, concluziona autorul relatării.
Sarmizegetusa Regia a continuat să se înfățișeze astfel până la începutul anilor ’80, când amplul proiect de restaurare i-a adus un aspect mai apropiat de cel din prezent.
Cum a fost redescoperită Sarmizegetusa Regia
Sarmizegetusa Regia a fost cunoscută localnicilor încă din Evul Mediu, iar din aceeași perioadă datează și vechile povești despre comorile sale. Primele cercetări ample au avut loc aici în perioada 1803–1804, la scurt timp după descoperirea unor mari tezaure antice de aur în zonă. Febra comorilor cuprinsese pe localnici.
„Oamenii au pornit o adevărată migraţie spre Grădişte. Fiecare om sărac spera că fabuloasele comori ce se ascund printre ruine îl vor scăpa odată pentru totdeauna de mizerie şi-l vor face bogat. Grupurile ce se îndreptau spre munţi cu topoare, sape, lopeţi, au atras pe drum şi pe oamenii ce prăşeau porumbul de la marginea satelor. Munca se oprea, iar fiecare om sănătos mergea spre Grădişte”, consemna istoricul Sigismund Jako în 1966.
Administrația austriacă din Transilvania și-a trimis reprezentanții în Munții Orăștiei pentru a investiga apariția unor tezaure prețioase în zonă. Între timp, autoritățile au interzis localnicilor să mai sape în munții ce aparțineau fiscului, iar zona a fost pusă sub pază la acea vreme, în speranța recuperării aurului din munți. Localnicii nu se temeau însă de măsurile impuse.
„Oamenii ieşeau din sate noaptea, pe furiş, şi înfruntau munţii ce-şi dormeau somnul iernatic. Nici ploile de toamnă, apele mari, drumurile de neumblat, nici frigul năprasnic, nici primejdiile din pădurile pline de fiare nu puteau speria iobagii apăsaţi de sărăcie, în goana lor după noroc”, arăta Sigismund Jako.
Mobilizarea impresionantă de forțe din vara anului 1803 nu adus la descopeirea aurului dacic. În urma acestor prime cercetări au fost scoase la iveală ruinele unor temple, ale fortificației, ale turnului pentagonal și ale băii romane, precum și o serie de vestigii de valoare istorică, monumente ale unui „oraș necunoscut până atunci”, după cum nota atunci Paul Török, comisarul Tezaurariatului Cameral din Transilvania.
Cercetările au fost reluate în 1804. Atunci, în zona Grădiștea (denumirea locală a Sarmizegetusei Regia), fusese descoperit un alt tezaur de circa 987 de monede Koson. Deși febra comorilor nu se stinsese în satele din Munții Orăștiei, autoritățile transilvane au renunțat la săpături, lăsându-le pe seama localnicilor și a colecționarilor de antichități.
„Rezultatul anchetei a fost că s-au descoperit memorabilele ruine de la Grădiștea Orăștiei, unde guvernul, dornic de câștig ieftin, a făcut săpături în regie proprie, în vara anului 1804, cu două mii de soldați și tot atâția țărani iobagi. Prin aceste săpături s-au distrus toate ruinele ce acopereau panta sudică a muntelui numit Muncelul de la Grădiștea Orăștiei, iar rezultatul material a fost negativ, de vreme ce acea mulțime de muncitori abia a putut găsi o mie de monede de aur”, informa istoricul Iulian Marțial, în 1923.
Marile temple, dezvelite în anii ‘50 și '60
În secolul al XIX-lea, Sarmizegetusa Regia, ale cărei vestigii rămăseseră în mare parte ascunse sub pământ, a devenit tot mai atractivă pentru cărturarii vremii și pentru amatorii de comori antice.
Cercetările sistematice au început în primii ani de după război, fiind conduse de profesorul clujean D. M. Teodorescu. La îndemnul istoricului Vasile Pârvan, acesta a organizat, în anii ’20, primele campanii de cercetări topografice și arheologice în Munții Orăștiei. A dezvelit o parte din ruinele marelui sanctuar, însă atenția sa s-a îndreptat și spre cetățile dacice de la Costești și Blidaru, Fețele Albe și Luncani – Piatra Roșie, precum și spre „troianul” de la Cioclovina–Ponorici.
Planul arheologilor viza „cercetarea amănunțită, în vederea unor viitoare explorări arheologice intensive, a importantelor și până la un punct enigmaticelor ruine de așezări și întărituri antice de pe culmile munților din partea de sud a județului Hunedoara”, informa Institutul Național al Patrimoniului.
Cercetările de la Sarmizegetusa Regia au continuat în anii ’30 și ’40 și au luat amploare după Al Doilea Război Mondial. În anii ’50 a fost dezvelit complet marele sanctuar circular, dar și alte sanctuare, ateliere meșteșugărești și edificii de pe terasele VIII, X și XI și din așezarea civilă. Arheologii au identificat atunci sistemul de aducțiune și canalizare a apei.
Campaniile de la mijlocul anilor ’50 au dus la dezvelirea „terasei cu oale pictate”, unde au apărut numeroase fragmente de ceramică dacică de lux pictată, vase de sticlă și unelte de fier, dar și celebrele fragmente din vasul cu inscripția „DECEBALUS PER SCORILO”. Tot atunci a fost investigată și zona sacră, fiind descoperit sanctuarul patrulater A, pe terasa XI, precum și drumul antic pavat care cobora spre temple.
La începutul anilor ’60 a fost dezvelit complet Soarele de andezit, un monument emblematic al Sarmizegetusei Regia, iar în anii următori au ieșit treptat la iveală alte sanctuare din incinta sacră, ziduri de susținere, ateliere de fierărie, fortificația și zidurile teraselor, precum și alte monumente care pot fi admirate și astăzi.
Sarmizegetusa Regia, patru decenii de transformări
Începând cu anul 1980, Sarmizegetusa Regia a intrat într-un amplu proces de transformare, după un plan care urmărea nu doar refacerea și conservarea vestigiilor sale, conform normelor arheologice, ci și „înfrumusețarea” locului, așa cum o dorea regimul Ceaușescu.
Timp de aproape doi ani, echipele de restauratori au completat cu ciment celebrul „soare de andezit”, au replantat stâlpi de lemn în Marele Sanctuar Solar, au înlocuit blocurile de calcar degradate cu replici și au adus discuri și blocuri de beton în incinta sacră, pentru a-i schimba aspectul. Zidurile de apărare au fost ridicate și consolidate, iar autoritățile vremii au luat în calcul chiar mutarea originalului „soare de andezit” la Muzeul din Deva, urmând ca în sit să fie expusă o copie.
După anul 2000, arheologii au reușit, cu mari eforturi, să readucă plintele originale la locul lor. În vara anului 2010, aproape 50 de discuri din beton, „plantate” în sit la începutul anilor ’80, au fost îndepărtate, conform unei dispoziții a Ministerului Culturii.
În ultimii ani, lucrările de protejare și întreținere au continuat, iar proiectele recente de reabilitare au vizat Marele Sanctuar Circular, fortificația antică, Templul Mare de andezit și Drumul antic pavat.