Războinicul faimos în toată Europa căruia România i-a dedicat anul 2026. Cât de român sau cât de ungur era Iancu de Hunedoara și ce merite a avut
0Anul 2026 a fost declarat oficial „Anul Iancu de Hunedoara” în România. Iancu de Hunedoara este un personaj emblematic al Evului Mediu central și este european, o personalitate revendicată de două țări, reușind să creeze o legătură între România și Ungaria.
Pe data de 14 ianuarie, Președintele României, Nicușor Dan, a promulgat legea nr. 10/2026, prin care anul 2026 devine „Anul Iancu de Hunedoara”, cu multiple manifestări și evenimente culturale dedicate acestei personalități proeminente ale Evului Mediu est și central european. Iancu de Hunedoara este una dintre personalitățile istorice revendicate de două țări în același timp: România și Ungaria. Mult timp, originea sa a născut controverse și dispute academice. Cât de român a fost Iancu de Hunedoara și cât ungur? Este o întrebare la care au încercat să răspundă de-a lungul timpului specialiștii și documentele istorice.
Român, ungur sau cuman?
Iancu de Hunedoara a trăit între 1407 și 1456 și a fost una dintre cele mai importante personalități ale Europei medievale. Cunoscut și drept Ioan de Hunedoara sau Janos Hunyadi, acesta a fost un mare comandant de oști, un războinic cruciat, bun politician al vremurilor sale și un om care a încurajat cultura. De-a lungul vieții a avansat în mod incredibil în cariera militară și politică, devenind ban de Severin, voievod al Transilvaniei și guvernator și ulterior regent al Ungariei (1446-1453). A îndeplinit inclusiv funcția de căpitan general al regatului Ungariei, între 1453-1456, iar fiul său, Matei Corvin, a devenit rege al Ungariei, singurul monarh cu origini românești de pe tronul maghiar. Având în vedere anvergura personalității sale, Iancu de Hunedoara a fost revendicat atât de istoriografia românească cât și de cea maghiară.
Specialiștii români spun că Iancu de Hunedoara era produsul unei aristocrații românești care a dat numeroși oameni de seamă, atât militar cât și politic. Tocmai de aceea, originea sa etnică a reprezentat o controversă, mai ales în mediul academic, încă din secolul al XIX-lea. O parte a istoriografiei maghiară consideră că Iancu de Hunedoara se numea de fapt Janos Hunyadi și că avea origini ungurești. „Este binecunoscut că istoriografia românească îi consideră pe Huniazi ca fiind români. Această opinie falsă este răspândită în cercetarea istorică românească şi în manualele de şcoală. Numele tatălui şi bunicului lui János Hunyadi (Vajk şi Šorbe) şi folosirea corbului în blazoanele familiei ne arată cu claritate originea tătaro-cumană a familiei Hunyadi”, preciza László Rásony, în studiul său „Vechiul nume maghiar Vajk. Pe marginea numelui de familie Hunyadi”.
Alți istorici unguri cred că era măcar pe jumătate maghiar, din partea mamei sale, Elisabeta de Morsinai, care se numea în realitate Erzsébet Morzsinai. De cealaltă parte, istoriografia românească arată că Iancu de Hunedoara era urmașul unei importante familii de români transilvăneni din ținutul Hațegului, care a primit numeroase beneficii feudale și recunoașteri pentru meritele lor în apărarea frontierelor și serviciile aduse coroanei maghiare. „În fruntea satelor şi a oştilor româneşti din Hunedoara stăteau, ca şi în Banat, Maramureş sau alte părţi, reprezentanţi ai populaţiei locale, numiţi cnezi. Unii dintre ei erau recunoscuţi de rege în calitate de conducători ai unor obşti locale şi erau înzestraţi cu anumite drepturi. Aceştia erau aşa numiţi cnezi regali. Mulţi dintre cnezii regali s-au distins prin serviciile militare aduse regelui şi au fost răsplătiţi cu danii de moşii, intrând în rândurile nobilimii mici”, scria Camil Mureşanu, în ”Iancu de Hunedoara”.
Alți specialiști cred că Iancu de Hunedoara provenea dintr-o familie de refugiați munteni care au ajuns sub protecția coroanei maghiare și i-au adus importante servicii civile și militare. Nicolae Iorga credea că au venit din satul Corbeni, zona Argeşului, dovadă stând şi blazonul familiei: un corb. Documentele medievale aduc dovezi covârșitoare și revelante în favoarea origini etnice românești a lui Iancu de Hunedoara. Numeroși cronicari, inclusiv unguri, recunosc că Iancu era etnic român. Tatăl lui Iancu se numea Voicu, bunicul săi Şerb şi ar fi provenit dintr-un neam de cnezi români din zona Haţegului sau Hunedoarei. Reputatul istoric Camil Mureşan scria că mama lui Iancu de Hunedoara s-ar fi numit Elisabeta Muşina şi ar fi fost fiica unui mic nobil hunedoarean de origine română, catolicizat şi intrat în sistemul feudal maghiar.
Phillipe de Commine, un diplomat burgund, contemporan cu Iancu de Hunedoara, spunea că este, ca şi tatăl său, de neam ”valah”. De altfel, îl și numea în scrierile sale ”Le chavalier blanc de la Valachie”. Alte documente ale vremii îi numeau, la rândul lor, Johannes Valachus, adică românul. Papa Silvio Piccolomini scriam la rândul său, despre Iancu de Hunedoara, că „nu a sporit atât gloria ungurilor, cât a românilor în rândul cărora se născuse”. Nu în ultimul rând, conform informaţiilor oferite de cronicarul maghiar Thuroczi în ”Chronica Hungarorum”, apărută în 1488 la Brno, Voicu, tatăl lui Iancu, ar fi venit în Transilvania din Ţara Românească, trecând munţii. Specialiştii care susţin această teorie spun că Voicu, Radu şi Mogoş ar fi venit din Ţara Românească după bătălia de la Rovine, însoţindu-l în Transilvania pe Mircea cel Bătrân, pribeag la aceea vreme. Dlugosz sau Bonfinus vorbesc și ei despre originea românească a lui Iancu.
Educat și promovat pe scara socială și politică în Regatul Ungariei
Deși Iancu de Hunedoara era etnic român, fie din Țara Românească, fie, cel mai probabil, din Hațeg, ca formare și educație era un supus al coroanei maghiare. De cel puțin trei generații, familia sa se afla în slujba regilor Ungariei și se integraseră în sistemul lor feudal. Pentru a se integra mai ușor, îmbrățișaseră religia catolică. Cel mai probabil, limba pe care o vorbeau cel mai adesea era maghiara, iar românește vorbea cu oamenii de rând de pe domeniu, cu oștenii transilvăneni de etnie română și în familia extinsă.
Având în vedere că a fost și în serviciul lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei și împărat romano-german, călătorind mult în zona germană, Iancu vorbea bine și germana. El s-a născut în anul 1407, pe domeniile tatălui său Voicu, într-o familie valahă înnobilată de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg pentru merite deosebite în războaiele cu turcii. Sigismund de Luxemburg adoptase o strategie de întărire a frontierei prin promovarea acestor neamuri de războinici care erau fideli coroanei și aveau un aport militar deosebit în harțagurile de la granițe.
Pe 18 octombrie 1409, Sigismund de Luxemburg dădea lui Voicu şi fraţilor săi Mogoş şi Radu, precum şi fiului lui Voicu, Ioan, ţinuturile Hunedoarei, cu tot cu castelul aflat pe acest domeniu, plus oraşul, 35 de sate, vămi, mine de aur, sare, argint şi fier. Era o avere care propulsase familia lui Ioan de Hunedoara în rândul nobilimii mijlocii din Transilvania. Ulterior, Iancu (sau Ioan) a ales meseria armelor de care se simțea atras încă din copilărie și pentru care avea o abilitate nativă. Singura șansă pentru un tânăr nobil, mai ales de origine valahă, era să intre în serviciul marilor feudali maghiari și să se integreze în lumea culturală și politică a Regatului Ungariei. Așa a ajuns un cavaler în serviciul mai multor nobili unguri și al regelui Sigismund de Luxemburg, care-i aprecia inteligența, priceperea în meseria armelor și ambiția de a urca pe scara socială și politică. „Carte n-a învăţat prea multă. Îl va fi îndrumat poate parohul Hunedoarei sau capelanul castelului, dar latineşte n-a ajuns să ştie foarte bine niciodată. La o vârstă foarte tânără a plecat de acasă, fiind trimis, după obiceiul micilor nobili să-şi desăvârşească educaţia militară în slujba câte unui mare baron”, scria Camil Mureşan, în „Iancu de Hunedoara”.
A servit sub Pipo Spano, florentinul aflat în serviciul Ungariei, apoi a fost cavaler în serviciul familiilor Csáki şi Ujlaki, dar a fost primit 4 ani şi în compania despotului sârb Ştefan Lazarevici, până în 1427. În anul 1431, la 24 de ani, Iancu de Hunedoara era cavaler în serviciul regelui Sigismund de Luxemburg, pe care-l va însoţi în toată Europa. Sigismund îl trimite, ulterior, în Italia, la ducele de Milano, Filipo Visconti. Iancu de Hunedoara a devenit un veteran al câmpurilor de luptă, un războinic experimentat și deosebit de inteligent, care a învățat din fiecare bătălie la care a luat parte. Până la vârsta maturității se bătuse deja cu turcii, alături de condotierii italieni și în războaiele husite. Având în vedere legăturile pe care le avea și experiența militară, Iancu a urcat treptele ierarhiei sociale și politice.
Primul român get-beget care a condus Ungaria
În anul 1438, Albert de Austria l-a numit pe Iancu de Hunedoara ban de Severin, având însărcinarea de a apăra cetățile de la Dunăre în fața atacurilor otomane. Ulterior, după ce a reușit să se remarce ca un apărător al Ungariei și al creștinătății în fața unor puternice invazii turcești, Iancu de Hunedoara s-a implicat și în politica internă a Ungariei. Mai precis, a contribuit la stingerea luptelor civile care ar fi aruncat regatul în haos. După moartea lui Albert de Hasburg, au rămas doar regina văduvă Elisabeta și un copil minor, Ladislau al V-lea Postumul. Marile familii de magnați maghiari îi sprijineau pe văduvă și p fiul ei minor tocmai pentru că îi puteau controla mai bine. Iancu de Hunedoara, în schimb, conducea partida nobilimii mici și mijlocii, mai numeroasă, care dorea un rege în adevăratul sens al cuvântului, capabil să poarte luptele anti-otomane.
Iancu susține candidatura regelui polonez Vladislav al III-lea Jagello. Partida sa și-a impus punctul de vedere. Vladislav al III-lea a devenit, după încoronare, Vladislav I al Ungariei. Iancu de Hunedoara l-a susținut și a luptat cu toți inamicii, inclusiv cu Frederic al III-lea de Habsburg, dar și cu rebelii care-l contestau pe rege. Drept recompensă, Iancu a fost numit, în 1441, voievod al Transilvaniei. A devenit principalul sfătuitor al regelui. În bătălia de la Varna, din 10 noiembrie 1444, Vladislav moare, iar în Ungaria s-au dezlănțuit din nou războiul civil și luptele pentru tron. Susținătorii lui Ladislau Postumul au ocupat mai multe domenii și cetăți. În 1445, Dieta l-a ales pe Iancu de Hunedoara drept guvernator al regatului în timpul minoratului lui Ladislau. Voievodul transilvănean a reușit să stingă din nou anarhia care izbucnise în Ungaria.
Singurul român pentru care au bătut toate clopotele în Europa
Iancu de Hunedoara s-a remarcat ca o mare personalitate militară și politică la nivel european. A fost un mare comandant de oști și un înverșunat apărător al porților Europei Centrale în fața atacurilor otomane. I-a bătut în repetate rânduri pe turcii care invadaseră Transilvania, a încercat să facă ordine la sud de Carpați și să pună pe tronul Valahiei doar oameni fideli cauzei anti-otomane și, mai mult decât atât, a organizat cruciade la sud de Dunăre. În 1456, pe când era regent al Ungariei, câștigă o faimă europeană după ce reușește să-i bată pe turci la Belgrad.
Dacă cetatea ar fi cedat, atunci întreaga Europă Centrală ar fi fost amenințată. În cinstea acestei victorii, au fost organizate procesiuni din Anglia și până în Italia. Papa Calixt al III-lea a ordonat ca toate clopotele din Europa să bată pentru Iancu de Hunedoara la ora prânzului. A fost și al Ungariei, prin educație și carieră, și al românilor prin originea sa etnică și legăturile puternice cu aristocrația românească care supraviețuise în Transilvania după cucerirea Ardealului de către triburile maghiarilor. Dincolo de revendicări și dispute, Iancu de Hunedoara a fost o personalitate marcantă, din punct de vedere politic și militar a Europei creștine.