O decizie irațională care a schimbat destinul Rusiei. Ce a însemnat „Duminica însângerată” și ce reacție în lanț a provocat

În anul 1905, în Rusia țaristă izbucnea prima revoluție rusă, considerată de unii, adevărata Revoluției Rusă, înainte să fie confiscată, 12 ani mai târziu, de bolșevici. A reprezentat semnalul de alarmă al unui popor obijduit, sărăcit și umilit, pe care însă țarul nu a reușit să-l priceapă.

Pe 7 noiembrie 1917, bolșevicii puneau mâna pe putere în Rusia. Și asta după ce încă de la începutul anului mișcările revoluționare au cuprins societatea rusă. Țarul abdicase din primăvară, iar Rusia se transforma în primul stat comunist din lume. Un eveniment care avea să schimbe radical istoria lumii și să influențeze destinele multor popoare, inclusiv al României.

Puțin cunoscut publicului larg este faptul că bolșevicii probabil ar fi avut mai puține șanse în 1917, dacă țarul Nicolae al II lea și aristocrația rusă ar fi reușit să se conecteze la realitatea Rusiei de la începutul secolului XX și mai ales dacă ar fi înțeles semnalul de alarmă tras de populație cu 12 ani mai devreme. Și asta fiindcă prima revoluție rusă a avut loc în anul 1905, atunci când o decizie bizară a țarului și a oamenilor săi a aruncat în aer o țară întreagă și a pregătit terenul formării sovietelor. Acele soviete în care se vor cuibări bolșevicii în 1917 și vor crea statul-mamut care au ținut popoarele Europei central-estice sub Cortina de Fier.

„Un imperiu pe marginea prăpastiei”

Pentru a înțelege ce s-a întâmplat în 1905 în Rusia, trebuie să aruncăm o privire generală asupra acestui uriaș imperiu la începutul secolului XX. Până la începutul Primului Război Mondial, Imperiul Țarist era unul dintre cele mai întinse state din istoria lumii ocupând o suprafață de aproximativ 22,8 milioane de kilometri pătrați.

Se întindea din Europa de Est, traversând Asia de Nord (Siberia), până în Pacific și la Bering, incluzând totodată Asia Centrală și Caucazul. De la jumătatea secolului al XVIII lea și până la mijlocul veacului următor, Imperiul Țarist a reprezentat una dintre cele mai importante puteri europene. La începutul secolului XX, Rusia țarilor era doar un uriaș cu picioare de lut. O monarhie autocratică condusă de Nicolae al II-lea, un țar complet desprins de realitățile veacului său. Țarul deținea puterea absolută, iar instituțiile democratice erau limitate sau inexistente. Și asta într-o perioadă în care Europa intrase deja în cea de-a doua eră industrială, cu mari progrese tehnologice, dar și la nivel de mentalități și libertăți cetățenești.

Majoritatea populației era reprezentată de țărani săraci, măcinați de analfabetism, și care lucrau loturi mici de teren și plăteau taxe împovărătoare. Reforma agrară din 1861, la fel ca cea a lui Cuza, în Principate, nu le oferise suficientă autonomie sau teren. În orașele industriale, se formase o nouă clasă, cea a muncitorilor.

Majoritatea proveniți din țărani veniți la oraș. Muncitorii ruși trăiau în condiții inumane, în mahalale murdare și sărăcăcioase, cu salarii mici și multe ore de muncă. Singura clasă privilegiată era cea a aristocrației laice și religioase. Nobilii și preoții dețineau majoritatea pământurilor și privilegiilor. Exista și o burghezie cantonată mai ales în Moscova și Sankt Petersburg, dar mult mai slab dezvoltată în comparație cu Europa Occidentală. Era o țară care gemea de probleme sociale, cu o formă de guvernământ medievală, într-o Europă modernă.

Dincolo de lumea tot mai distopică a aristocrației ruse, surprinsă perfect în piesele de teatru a lui Cehov, societatea rusă se schimba. Erau oameni talentați care doreau ca Imperiul Rus să țină pasul cu lumea modernă. În mod special studenții, unii cu studii în străinătate, aduceau vântul schimbării. Nemulțumirea populației a fost amplificată de mai mulți factori începând cu 1901.

Sindicatele muncitorilor au fost căpușate de informatori ai Poliției, ceea ce a stârnit nemulțumirea proletariatului. Totodată Rusia a început să fie afectată de recesiunea de la nivel global. Adică a crescut șomajul, condițiile de muncă s-au înăsprit iar lefurile erau tot mai mici. Muncitorii ruși nu mai reușeau să supraviețuiască. Fabricile deveniseră adevărate butoaie cu pulbere, în care mocnea revoluția. Nu în ultimul rând, înfrângerile rusești din războiul ruso-japonez din 1904-1905 au afectat și mai mult prestigiul țarului. Mai ales în contextul în care Rusia pierduse Port Arthur una dintre cele mai importante baze navale rusești din Manciuria. „Rusia de la începutul secolului XX era un imperiu pe marginea prăpastiei: tensiunile sociale, ineficiența statului și participarea în război au creat condițiile pentru cea mai radicală revoluție a secolului”, 

„Duminica însângerată”

În tot aceste timp țarul era efectiv rupt de realitate. Drept dovadă deciziile absolut iraționale care, de fapt, i-au pecetluit soarta. Și lui, și Rusiei, și lumii după cum se va vedea mai târziu. Totul a început cu o adunare pașnică a muncitorilor din Sankt Petersburg, pe 22 ianuarie 1905. Pe scurt, o mulțime de muncitori și familiile lor, conduși de părintele Gheorghe Gapon, au vrut să prezinte țarului o petiție prin care cerea reforme pentru îmbunătățirea vieții lor. Gapon formase deja un sindicat al muncitorilor din fabrici la Sankt Petersburg, numit Adunarea Muncitorilor din Fabrici și Moară din Rusia. Petiția lui Gapon avea un număr impresionant de 150.000 de semnături. Printre cereri se numărau și un sistem de guvernare mai reprezentativ și o mai mare libertate de exprimare.

Muncitorii doreau dreptul de a forma sindicate, zile de muncă de opt ore, salarii mai bune și asigurare împotriva accidentelor. În plus, muncitorii nu erau mulțumiți de interferența poliției secrete în sindicate. Totodată, țăranii doreau mai mult pământ și credite ieftine pentru a-l cumpăra, un sistem fiscal mai echitabil și condiții mai bune pentru copiii lor, în special accesul mai facil la educație. Mulțimea nu era înarmată și mulți purtau inclusiv portrete ale țarului. Țarul nici nu a vrut să-i asculte și nici să le citească petiția. Ofițerii din Garda Palatului de Iarnă au cerut mulțimii să se disperseze. Când au văzut că oamenii sunt deciși să protesteze, soldații au tras în plin, în timp ce muncitorii se apropiau de Palatul de Iarnă. Ulterior, muncitorii, printre care se aflau și multe femei însoțite de copii, au fost șarjați de cavaleria căzăcească. Peste 1.000 de oameni au fost uciși și mulți alții au fost răniți grav. Incidentul a devenit cunoscut sub numele de „Duminica Sângeroasă”.

Rusia aruncată în haos

Atitudinea autorităților țariste asupra muncitorilor pașnici a provocat o undă de șoc în societatea rusă. Oamenilor le era tot mai clar că lucrurile trebuiau să se schimbe în mod radical. Situația era extrem de gravă.

Drept răzbunare, pe 17 februarie 1905, unchiul țarului, Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei, guvernatorul general al Moscovei, a fost asasinat. Un revoluționarul socialist a aruncat o bombă în trăsura Marelui Duce și l-a ucis pe loc. Societatea rusă a fost paralizată de greve și revolte. Lumea se săturase iar ceea ce s-a întâmplat în „Duminica Însângerată” îi scandalizase peste măsură.

Muncitorii din Sankt Petersburg au fost primii care au intrat în grevă generală. I-au urmat studenții și elevii care efectiv au închis universitățile și liceele. Icoana țarului, ca uns al lui Dumnezeu și conducător drept, a fost spulberată definitiv pentru muncitori. „În această zi m-am născut a doua oară, dar acum nu ca un copil atotîngăduitor ci ca un om amărât, pregătit să lupte și să triumfe”, spunea un muncitor care scăpase cu viață după „Duminica Însângerată”. În luna octombrie au intrat în grevă muncitori de pe tot teritoriul Rusiei.  

Tipografii din Moscova au intrat în grevă pe 19 septembrie, iar în curând alte profesii li s-au alăturat. Lucrurile au devenit cu adevărat problematice pentru autorități atunci când lucrătorii feroviari din Moscova au intrat în grevă în primele zile ale lunii octombrie. Practic au paralizat întreg imperiul. Li s-au alăturat brutarii, tipografii, textiliștii, muncitorii de la docuri și toți studenții și intelectualii din tot imperiul. Până la mijlocul lunii octombrie, multe orașe au intrat într-un impas complet.

„Nici gazul, nici electricitatea nu funcționează. Majoritatea magazinelor sunt închise, iar intrările și ferestrele sunt acoperite cu grilaje și obloane. În diferite părți ale orașului, apa este disponibilă doar la anumite ore”, relata un ziar din Moscova.

Nu a durat mult până când au izbucnit revolte și în lumea rurală, cea mai amărâtă și oprimată. Culmea, țăranii erau cei mai fideli susținători ai țarului. Erau oameni religioși și credeau cu tărie că era unsul lui Dumnezeu, stăpân de drept divin. Chiar și așa răbdarea lor a ajuns la limită. Revoltele lor au fost extrem de violente. Efectiv luau cu forța pământurile pe care le lucrau, de pe domeniile moșierilor și arendașilor. „Țăranii i-au deposedat pe proprietarii privați de pământuri, animale și unelte, distrugându-le adesea casele și ucigându-i”, precizau sursele vremii. 

Atât de multe ferme și conace au fost arse, încât strălucirea roșie pe care flăcările o creau pe cerul nopții a devenit cunoscută sub numele de „cocoșul roșu”. Fără arme și dezorganizați, țăranii au fost însă rapid dispersați cu ajutorul poliției și armatei. În loc să încerce să redreseze situația, țarul a ordonat biciuirea și pedepsirea cruntă a răsculaților. Lucrurile mergeau din rău în mai rău.

Pe 14 mai 1905, a fost primită vestea teribilă că Flota Navală Imperială Baltică fusese distrusă în Bătălia de la Tsushima, în timpul războiului ruso-japonez. Rusia a pierdut 21 de nave, inclusiv șase nave de luptă, în timp ce japonezii au pierdut doar trei torpiloare. La Odessa au izbucnit lupte de stradă, iar marinarii de pe nava amiral a Flotei Navale a Mării Negre, crucișătorul Potemkin, s-au revoltat. Țarul nu a înțeles nimic din ceea ce se întâmpla și dorea să folosească forța.

„Am jurat la urcarea mea pe tron ​​să păzesc intactă forma de guvernare pe care am primit-o de la tatăl meu și să o transmit succesorului meu. Nimic nu mă poate elibera de jurământul meu.(...)Nu voi fi niciodată de acord cu o formă de guvernare reprezentativă, deoarece o consider dăunătoare pentru poporul pe care Dumnezeu mi l-a încredințat”, preciza acesta în timp ce țara era blocată de greve și revolte. 

Un compromis insuficient

Sfătuit de Serhgei Witte, consilierul său personal, țarul a fost dispus în cele din urmă la concesii. În primul rând l-a convins să nu folosească forța brută în reprimarea revoltelor, pentru a evita un război civil. Țarul a fost convins să constituie un Parlament, numit Duma, prin care poporul să fie reprezentat. În plus, a fost de acord cu un program de reforme dar și cu amnistia. Toate acestea au fost incluse într-un document cunoscut sub numele de Manifestul din Octombrie.

Totodată, țarul a promis că va deveni un monarh constituțional. În realitate, Duma reprezenta un pas înainte pentru intelectualii liberali și pentru burghezi. Pentru cele mai afectate categorii, țăranii și muncitorii, nu se schimba nimic. Țarul a preferat să dubleze sau să tripleze salariile în armată și poliție pentru a se asigura că are la îndemână forțe represive suficiente. Totodată a investit și mai mult în serviciul de poliție secretă. 

Răul era deja făcut

Ceea ce nu au realizat autoritățile țariste era că răul fusese deja făcut odată cu uciderea nevinovaților din „Duminica Însângerată”.

Grevele generale și revoltele au creat premisele apariției „sovietelor”, acele cuiburi în care se vor instala bolșevicii. Primul s-a format la Sankt Petersburg și era condus de Hurstalev-Nosar și Leon Troțki, cel care va deveni unul dintre părinții Rusiei Bolșevice. Sovietele s-au răspândit rapid și peste tot în țară, organizând muncitorii la greve și proteste. La acel moment sovietele nu aveau forța din 1917 fiind divizate între bolșevicii lui Lenin și menșevicii lui Martov. Timp de 12 ani, aceste soviete au incubat idei revoluționare. Cum țarul și cei din jurul său nu au reușit să realizeze reforme cu adevărat eficiente în Rusia, ignorând probleme reale ale muncitorilor și țăranilor, au deschis drumul bolșevicilor la putere, atunci când, în 1917, rușilor le-a ajuns din nou cuțitul la os.