Momentul în care țăranii maghiari și români au luptat împreună. Răscoala care a dus la excluderea națiunii române din viața socială a Transilvaniei

Acum 589 de ani, în Transilvania izbucnea una dintre cele mai puternice revolte țărănești din Europa acelor vremuri. A rămas cunoscută în istorie drept „Răscoala de la Bobâlna” și a reușit să coaguleze în lupta pentru dreptate socială toate etniile din Ardeal. 

Transilvania secolului al XV-lea era un stat medieval autonom, integrat în cadrul Regatului Ungariei. Asta însemna că, deși recunoștea suzeranitatea regelui Ungariei, Transilvania beneficia de o organizare administrativă, militară și judecătorească distinctă, fiind condusă de un voievod. Țara era locuită de patru grupuri etnice majore: românii, maghiarii, secuii și sașii. Cei mai numeroși erau români, iar sașii locuiau în comunitățile cele mai dezvoltate, în centre meșteșugărești și comerciale. Transilvania era organizată după sistemul feudal central-european. Domeniul feudal reprezenta structura de bază, iar nobilimea era pătura privilegiată a societății.

Relațiile dintre nobili erau la fel ca în Apusul Europei, reglementate de sistemul vasalic. Transilvania era dezvoltată urbanistic, existând mai mult orașe, locuite în mare parte de unguri și sași. O parte a acestor orașe aveau privilegiile lor, mai ales că erau puternice centre comerciale care puteau rivaliza oricând cu marile orașe central și vest europene ale Evului Mediu. Majoritatea populației era formată, însă, dintr-o mare de țărani români, unguri și secui. Mulți dintre aceștia aveau o viață grea, fiind obligați să plătească biruri apăsătoare și să muncească mare parte a săptămânii pe domeniile stăpânilor feudali, atât laici cât și ecleziastici. La toate acestea se adăuga instabilitatea politică. Otomanii, o nouă forță ivită din Asia Mică, începeau să preseze la porțile Europei centrale, iar Transilvania era mereu în calea lor.

În urma raidurilor akingiilor cel mai mult aveau de suferit gospodăriile țărănești. Nobilii și orășenii se adăposteau după zidurile castelelor sau burgurilor, în timp ce țăranii trebuiau să lase în urmă toată agoniseala și truda lor. Pericolul otoman a adus taxe tot mai mari, biruri tot mai apăsătoare. Așa că la finele secolului al XV-lea, țăranii din Transilvania, indiferent de etnie, au izbucnit. În anul 1437, aceștia au făcut ceea ce nimeni nu-și imaginase, s-au ridicat împotriva stăpânilor feudali și i-au ucis pe toți cei care le-au stat în cale. A fost una dintre cele mai crunte răscoale țărănești din Europa acelui secol, momentul în care oamenii obijduiți, indiferent de etnie sau confesiune, s-au ridicat împotriva opresorului comun. În istorie a rămas cunoscută drept „Răscoala de la Bobâlna”. 

O lume a nobililor hrăpăreți și a suferinței care unește

La începutul secolului al XV-lea, Ungaria era condusă de Sigismund de Luxemburg, un rege german cu o mare influență în Europa Centrală. Era un monarh absent, preocupat mai degrabă de politica europeană și de soarta Sfântului Imperiu Romano-German decât de cea a Ungariei și implicit a Transilvaniei. De altfel, a petrecut în Germania și Boemia, mai ales după ce a ajuns împărat romano-german, mai mult timp decât pe domeniile sale maghiare. Lipsa de interes a regelui a făcut ca nobilimea maghiară să capete puteri discreționare și să-și facă de cap pe domenii.

La fel se întâmpla și în Transilvania. Marii feudali deveneau tot mai puternici, iar țăranii tot mai săraci și mai împovărați. În Transilvania medievală, mai ales în secolul al XV-lea, conta mai puțin etnia. Era mai important statul social și apartenența religioasă. Au fost destui membri ai aristocrației valahe care, după cucerirea maghiară, s-au convertit la catolicism și au fost integrați rapid în sistemul feudal al regiunii și chiar al regatului Ungariei. Cel mai bun exemplu îl reprezenta familia lui Iancu de Hunedoara. La fel s-a întâmplat și în cazul țăranilor. Diferența o făcea apartenența confesională și mai puțin etnia. Birurile și obligațiile îi împovărau deopotrivă pe unguri, români și secui, chiar daca majoritatea elitei nobiliare era maghiară.

Țăranii erau obligați să plătească o taxă pe fiecare gospodărie către visteria regală. La aceasta se adăugau obligațiile financiare și în muncă față de seniorul local, plus zeciuiala datorată liderilor ecleziastici (adică a zecea parte din roadele muncii). Invaziile otomane au dus la apariția de noi taxe pentru acoperirea cheltuielilor cu războiul. În plus, regele Sigismund a ordonat ca fiecare al zecelea țăran să ia armele în caz de atac otoman, deși țăranii fuseseră întotdeauna scutiți de obligațiile militare. Cazarea trupelor era, de asemenea, o datorie supărătoare, deoarece soldații îi obligau adesea pe țărani să le furnizeze hrană și haine. Feudalii au început să colecteze, începând cu 1351, o nouă taxă numită nona (a noua parte din produsele agricole realizate). În plus, nobilimea a încercat să lege iobagii de glie. Țăranii erau efectiv aduși la sapă de lemn și nu mai aveau la cine să apeleze pentru a le face dreptate. 

Abuzurile episcopului și picătura care a umplut paharul suferinței

Birurile tot mai mari și noile obligații în produse și muncă i-au adus pe oameni la capătul răbdărilor. În multe zone din Transilvania, iobagii au riscat totul și au pus mâna pe coase, furci și topoare. S-au ridicat împotriva nobilimii și a orașelor privilegiate, precum cele săsești de pe arcul carpatic. Majoritatea celor răsculați erau români, fiindcă aveau soarta cea mai grea. Nu a durat mult și țăranii secui, sătui de necazuri și biruri, s-au ridicat și ei la luptă. Sașii transilvăneni i-au învins pe iobagii rebeli doar cu ajutorul vicevoievodului Roland Lépes, în 1417. Armatele unite ale comitatelor și scaunelor saxone au zdrobit și răscoala oamenilor secuilor. La începutul anului 1434, sașii din Kronstadt (Brașov) au fost nevoiți să ceară ajutorul comitelui secuilor împotriva vlahilor care se ridicaseră în comitatul Făgăraș. Aceste răzmerițe locale erau alimentate și ideologic.

După 1430, ideile husite ale răsculaților cehi începeau să se răspândească și în Transilvania, iar cele despre echitate și dreptate socială suciseră mințile iobagilor transilvăneni indiferent de etnie. Tocmai de aceea, în mai 1436, episcopul George Lépes l-a îndemnat pe inchizitorul Iacob al Marchiei să vină în Transilvania, deoarece predicatorii husiți convertiseră mulți oameni la credința lor în dioceza sa. A urmat însă o decizie catastrofală a lui Sigismund de Luxemburg, susținută de episcopul George Lépes. Mai precis, pentru a face față poverii financiare rezultate din războaiele husite și din campaniile militare împotriva Imperiului Otoman, Sigismund de Luxemburg a pus în circulație, în 1432, monede de argint cu valoare mai mică. 

Noile monede aveau doar un sfert din conținutul de argint al vechii monede. Episcopul Lépes, care știa că monedele de valoare mai mare vor fi din nou bătute în câțiva ani, odată cu stingerea crizei, a elaborat o schemă financiară. A suspendat colectarea zeciuielii în 1434, tocmai pentru ca oamenii să nu plătească cu banii mai puțin valoroși, ci să dea totul odată, câțiva ani mai târziu, în moneda mai grea. După ce au fost emise monedele mai valoroase, așa cum anticipase episcopul, Lépes a cerut zeciuiala pentru anii precedenți într-o singură tranșă. Istoricii estimează că familiile țărănești erau obligate să plătească între șase și nouă florini de aur, deși valoarea unui lot țărănesc mediu era de doar aproximativ 40 de florini. Evident, majoritatea țăranilor nu au putut plăti această sumă, mai ales pentru că trebuiau să plătească și taxele senioriale.

Pentru a asigura plata restanțelor, episcopul a aplicat sancțiuni ecleziastice, punând sate întregi sub interdicție în vara anului 1436. La plata zeciuielii nu erau obligați doar țăranii, ci și mica nobilimea și o parte a orășenilor care nu se bucurau de anumite privilegii. De exemplu, Papa Ioan al XXIII-lea i-a scutit pe nobilii mai puțin importanți de la plata zeciuielii în 1415. Cu toate acestea, lacomul episcop George Lépes a ignorat această decizie. La rândul lor, valahii erau inițial scutiți de impozitul ecleziastic, tocmai fiindcă nu erau catolici. Dar Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, a decretate că cei care se așezau pe pământ catolic trebuie să plătească taxa. Cu alte cuvinte, mare parte a oamenilor de rând și a micii nobilimii transilvănene s-au trezit că trebuie să plătească sume exorbitante sub povara amenințărilor.

Episcopul i-a excomunicat pe toți cei care nu plăteau. Aparent ceva simbolic, excomunicarea era un lucru grav în lumea medievală. La cererea episcopului, regele a ordonat voievodului și nobililor care conduceau comitatele să asigure colectarea zeciuielii la începutul lunii septembrie. Regele a decretat, de asemenea, că toți țăranii care nu plăteau restanțele în termen de o lună de la excomunicare urmau să plătească doisprezece florini de aur drept penalizare. A fost picătura care a umplut paharul disperării pentru țărănimea transilvăneană. „Răscoala de la Bobâlna a fost expresia unei crize profunde a societății feudale din Transilvania, în care tensiunile economice și sociale au atins punctul culminant”, preciza Ștefan Pascu. 

Atunci când românii, ungurii și secuii și-au dat mâna împotriva nedreptății

S-au ridicat la luptă foarte mulți ioabagi valahi. Soarta lor, fiind și ortodocși și fără să facă parte din națiunile privilegiate, era cea mai grea. Lor li s-au alăturat și țărani unguri și secui. De partea țărănimii au plecat la luptă și mici nobili sau orășeni sătui de taxe. De exemplu, orașul Cluj s-a alăturat revoltei. Răscoala a izbucnit din mai multe focare locale în prima jumătate a anului 1437. Sătenii din Dorolțu, Macău și Turea l-au atacat pe starețul din Kolozsmonostor la Băgara în martie 1437. Apoi, în zona Devei, iobagii s-au adunat în grupuri mici și au atacat moșiile nobililor. Răscoala s-a răspândit cu repeziciune spre comitatele Sătmar și Szabolcs și în toată Transilvania, Țara Bîrsei, Țara Zarandului, Țara Făgărașului. Ulterior, în luna mai, țăranii răsculați s-au adunat, în grupuri pe dealul de la Bobâlna, situat în apropiere de Dej, județul Cluj de astăzi. Locul era perfect pentru a se apăra de oștirile nobiliare dominate de cavalerie greu înarmată. Dealul Bobâlna era înconjurat de păduri dese iar în vârf avea un platou de aproximativ 7-8 hectare. Răsculaților li s-au alăturat grupuri de mici nobili și orășeni.

Cel care a preluat conducerea răsculaților a fost un mic nobil maghiar, Antal Nagy de Buda, cunoscut și drept Anton cel Mare de la Buda. Acesta a venit la Bobâlna cu un contingent de țărani din Deușu și Vechea. Un alt lider al răsculaților, un fel de secund al lui Antal Nagy, a fost un român, Mihai Vlahul, care a sosit cu o ceată din Florești. Minerii de la ocnele de sare din Sic și orășenii săraci din Cluj s-au alăturat țărănimii. Se estimează că numărul răsculaților adunați pe platoul de la Bobâlna se ridica la 6000 de oameni. Aceștia, sub coordonarea căpeteniilor, s-au organizat după model husit, adică au făcut o tabără fortificată din căruțe legate una de cealaltă. Între căruțe au poziționat arcași și arbaletieri și câteva piese de artilerie. Era momentul în care oropsiții, indiferent de etnie și confesiune, și-au dat mâna împotriva opresorului comun: nobilimea transilvană.  „Mișcarea din 1437 nu poate fi redusă la o simplă revoltă țărănească, ci trebuie înțeleasă ca o alianță socială largă împotriva abuzurilor nobilimii”, susținea David Prodan. 

La rândul lor, reprezentanții nobilimii au strâns armata pentru a înfrânge răscoala. Episcopul Lépes și fratele său, vicevoievodul, au început să-și adune trupele lângă tabăra țăranilor. Lor li s-au alăturat voievodul Transilvaniei, Ladislau Csáki, și comiții secuilor, Michael Jakcs și Henry Tamás. Țăranii au încercat să negocieze cu nobilimea fiind conștineți că armata acestora era mai bine echipată și mult mai experimentată. Chiar și în cazul în care ar fi rezistat, pierderile ar fi fost substanțiale, așa că răsculații au ales patru soli pentru a-l informa pe voievod despre nemulțumirile lor.

Aceștia i-au cerut lui Csáki să pună capăt abuzurilor privind colectarea zeciuielii și să-l convingă pe episcop să ridice interdicțiile ecleziastice. De asemenea, au cerut confirmarea dreptului iobagilor la liberă circulație. În loc să negocieze, voievodul Transilvaniei, spre bucuria nobilimii, a decis să captureze solii. I-a torturat și executat, trupurile lor fiind aruncate în preajma taberei răsculaților. La scurt timp, armata nobiliară a atacat. Respectând strategiile husite și datorită numărului mare, țăranii au respins atacul. Un grup de mici nobili secondați de orășeni și țărani a ieșit și a încercuit armata lui Ladislau Csáki. S-a dat o luptă pe viață și pe moarte. Cei mai experimentați luptători au reușit să scape din încercuire, iar restul și-au găsit moartea pe dealul de la Bobâlna. Episcopul Lépes abia a scăpat de pe câmpul de luptă.

O mișelie nobiliară și pactul discriminării etnice și religioase

Văzând că lucrurile stau cât se poate de prost și cǎ încurajați de victoria de la Bobâlna tot mai mulți țărani se adunău în tabăra răsculaților, reprezentanții nobilimii au cerut să negocieze. La sfârșitul lunii iulie au început negocierile. Răsculații au reluat cererile formulate anterior și au cerut înființarea și recunoașterea unei stări sociale proprii care să se numească Universitas Hungarorum et Valachorum (Starea ungurilor și a românilor), ceea ce arăta scopul și interesele comune, indiferent de etnie. 

Printre liderii răsculaților trimiși la negocieri s-au numărat unguri, români și secui. Utilizarea termenului "universitas” dovedește că țărănimea dorea recunoașterea libertăților sale ca și comunitate. Țăranii au subliniat că doreau să „își recâștige libertățile acordate de vechii regi, libertăți care fuseseră suprimate prin tot felul de înșelăciuni”. Țăranii unguri și români credeau că drepturile lor fuseseră consemnate într-un document din timpul domniei primului rege al Ungariei, Sfântul Ștefan. Strânși cu ușa, nobilii au fost de acord cu un compromis. Aceștia au fost de acord ca zeciuiala să fie înjumătățită iar plata tuturor celorlalte obligații să fie suspendate până la achitarea zeciuielii. Totodată, a fost abolită nona și s-a hotărât ca țăranii să plătească doar renta feudală obișnuită (birul în bani și produse datorat seniorului de pe domeniu). În cele din urmă, nobilimea a fost de acord să ofere și dreptul de liberă circulație a țăranilor pe domenii. Înțelegerea a fost semnată pe 6 iulie, la Abația de la Cluj-Mănăștur.

Actul urma a fi ratificat de Sigismund de Luxemburg. Conform tratatului, țăranii aveau dreptul de a se întâlni odată pe an pe dealul de la Bobâlna pentru a vedea dacă se respectă înțelegerea. Evident, nobilimea nu avea de gând să respecte tot ce a promis țăranilor. Mai mult decât atât, națiunile privilegiate, prin reprezentanții lor nobiliari sau orășenești privilegiați, au încheiat o alianță militară și politică prin care toate aceste clase sociale și națiuni privilegiate să se apere una pe alta în cazul unei alte răscoale ca cea de la Bobâlna. Uniunea a fost încheiată pe 16 septembrie 1437 între marea nobilime maghiară din Transilvania, clerul catolic și orășenii sași și secui. Înțelegerea a fost semnată la Căpâlna, în comitatul Dăbâca, și a purtat numele de „Unio Trium Nationum”, adică singurele trei națiuni privilegiate și recunoscute ale Transilvaniei. Prin această uniune au fost efectiv excluși din viața publică și socială toți iobagii. Cel mai greu a fost pentru români. Ei reprezentau din punct de vedere etnic majoritatea clasei țărănești. În plus, au fost excluși ca etnie din punct de vedere social și politic.

Aveau doar statutul de „tolerați”, deși reprezentau națiunea majoritară și prima națiune pe acele meleaguri. În virtutea acestei alianțe, la Apateu, nobilii s-au dezis de o parte din promisiunile făcute la Cluj Mănăștur. Drept răspuns, răsculații au cucerit cetatea Aiud. La finele anului 1437, regele Sigismund de Luxemburg a strâns armata și i-a atacat în forță pe răsculați. În plus, o armată nobiliară a asediat Clujul și l-a cucerit pe 9 ianuarie 1438. Răscoala a fost înfrântă, iar conducătorii acesteia au fost executați la Turda. Clujul a pierdut toate privilegiile ca oraș iar locuitorii săi au primit statutul de țărani. „Prin caracterul său organizat, răscoala de la Bobâlna anticipează forme mai evoluate de protest social din Europa Centrală”, preciza Constantin C. Giurescu.