Legătura dintre traci și una dintre cele mai misterioase secte religioase. Adepții ei erau vegetarieni, credeau în nemurirea sufletului și aveau un profet faimos

Unul dintre cele mai misterioase ritualuri religioase antice are origini tracice. Bazat pe venerarea unor vechi zeități din lumea sud-dunăreană și inițieri enigmatice, misterele orfice erau extrem de populare și includeau intrări în transă cu ajutorul substanțelor halucinogene. 

Unul dintre cele mai misterioase culte din lume este cel orfic, un soi de sectă inspirată de ritualurile și credințele religioase ale tracilor și care mai apoi s-a răspândit și a căpătat noi valențe în lumea greacă. Vechii greci au făcut faimos acest cult și pe Orfeu, un soi de „profet” tracic, personajul central al acestor manifestări religioase. Nici până astăzi specialiștii nu știu cu exactitate ce a însemnat cu adevărat acest cult și nici practicile sale ascuns  care ar fi inclus și consumul de substanțe halucinogene pentru a intra în stare extatică. Datorită izvoarelor istorice din diferite perioade ale Antichității, specialiștii au putut afla totuși câteva informații prețioase: era o religie monoteistă, unică în peisajul religios al vremii, cu elemente care se vor regăsi mai târziu în creștinism și budism, printre care și păcatul originar, asceza, reîncarnarea sau viața de apoi. S-a putut afla că secretele acestei secte erau cunoscute doar de cei inițiați în misterele orfice, însă nimeni nu știa ce presupunea această inițiere. 

Fiul unui rege trac și ritualurile arhaice ale prinților aurului și războiului

Tracii erau o populație antică foarte numeroasă, întinsă pe un areal cuprins între Munții Haemus (Balcanii de astăzi), Dunăre, Marea Neagră, Marea Egee și Marea Marmara. Triburile tracilor erau numeroase și dezbinate, renumite pentru războinicii lor și pentru ritualurile lor extatice, fiind atestați pentru prima dată în secolul al VIII-lea Î.Hr. Erau neamuri care își câștigau existența din agricultură și creșterea animalelor, dar mai ales din mercenariat. „Tracia este locuită de un singur neam mare, tracii care au însă fiecare alt nume şi alte obiceiuri. Unii sunt sălbatici şi gata mereu să înfrunte moartea, mai ales geţii, care cred că sufletele nu se sting şi merg într-un loc mai fericit… De aceea înmormântările lor sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cântec şi joc“, preciza istoricul latin Pomponius Mela. La rândul său, istoricul antic Herodot spunea că  neamul tracilor era în vremea sa cel mai numeros din lume, după cel al inzilor, iar triburile tracilor, în număr de peste 100, aveau obiceiuri asemănătoare. 

„Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru nu este cu putinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi, trausi şi de acei care locuiesc la nord de crestonai”, afirma Herodot. Tracii erau neamuri indo-europene care vorbeau o limbă astăzi moartă. Inclusiv geții au făcut parte din marele grup al triburilor tracice. Cel mai celebru stat tracic a fost cel al odrisilor, acesta întreținând puternice legături culturale, economice și politice cu marile orașe-state ale Greciei Antice. La rândul lor, tracii le-au împrumut grecilor din credințele și ritualurile lor barbare.

Cele extatice erau cele mai atrăgătoare pentru greci. Tracii, acești prinți ai războiului care-și puneau furia războinică în serviciul cui plătea mai mult, îndrăgeau vinul, petrecerile și aurul. Nu lipseau nici substanțele halucinogene, după cum afirmau unii autori antici. Unul dintre zeii pe care tracii l-au împrumutat grecilor a fost Dionysos, faimosul zeu al bețiilor și al vinului. Este posibil ca grecii să-l fi luat de la traci și pe zeul războiului, Ares, o figură centrală în mitologia acestor războinici. La ei purta numele de Sabazios. Cea mai enigmatică figură ajunsă din arealul tracic în lumea greacă a fost cea a lui Orfeu. Era un soi de profet trac mitologic în jurul căruia s-a creat cel mai misterios cult al antichității europene. Unii autori antici cred că Orfeu a fost un personaj cât se poate de real, fiul unui rege trac mitic, Oeagrus, care-și avea teritoriul undeva în nordul Greciei de astăzi, nu departe de Muntele Olimp. Acest personaj ar fi trăit undeva prin secolul al XIII-lea Î.Hr. Odată ce a fost împrumutat de mitologia grecească, biografia lui Orfeu s-a îmbogățit cu zeități elene. Vechii greci spuneau că mama lui Orfeu a fost muza Calliope.

Fiul pacifist al regelui trac, vedetă în mitologia grecească

 Conform legendelor grecești, Orfeu a fost un muzician renumit, un erou pașnic într-o lume violentă, deși se trăgea dintr-un trib războinic. Arma sa era glasul său neîntrecut care ar fi putut îmblânzi orice fiară sau stoarce lacrimi și dintr-o piatră.

Există multe povești în care Orfeu își făcea simțită prezența, inclusiv în faimoasa poveste a Argonauților. El i-a însoțit pe Iason și pe argonauți în călătoria lor de a recupera lâna de aur din îndepărtatele ținuturi ale Colchidei. Fără el, argonauții nu ar fi avut niciodată succes în periculoasa lor călătorie. Argonauții au întâlnit sirenele din Sirenum Scopuli, care i-au ademenit pe marinari prin cântecele lor încântătoare și frumoase. Acestea erau aceleași sirene pe care Ulise le-a întâlnit în Odiseea. Cântecul lor îi făcea pe oameni să se arunce peste bord și să-și găsească sfârșitul în abisurile mării. Când sirenele și-au început cântecele ademenitoare, Orfeu a pășit înainte, și-a scos lira și a început să cânte un cântec mai tare și mai frumos decât al sirenelor.

Cântecul lui Orfeu a acoperit glasul sirenelor, salvându-i pe argonauți nu prin forță sau viclenie, ci prin muzică. Însă, probabil cel mai faimos mit despre Orfeu este coborârea sa în Lumea de Dincolo pentru a-și recupera soția moartă, pe Eurydice. Orfeu și Eurydice s-au îndrăgostit la prima vedere și au trăit fericiți împreună pentru o scurtă perioadă. Eurydice a călătorit cu niște nimfe într-o pădure din apropiere. Într-o versiune a poveștii, ele îl întâlnesc pe păstorul Aristaeus, căruia i s-au aprins călcâiele după Eurydice și a început să o urmărească. Speriată, aceasta fuge, este mușcată de un șarpe veninos și moare. Când Orfeu a auzit de dispariția iubitei sale, a cântat un cântec de durere atât de emoționant încât atât cerurile și pământul au aflat de pierderea sa. Orfeu a decis să călătorească în Lumea Subpământeană pentru a-și găsi iubita. De-a lungul călătoriei sale, și-a folosit muzica supranaturală pentru a îndepărta câinele cu trei capete, Cerber. Orfeu s-a întâlnit curând cu stăpânii Lumii Subpământene, Hades și Persefona. Le-a cântat un cântec sfâșietor, care l-a mișcat până la lacrimi chiar și pe Hades, zeul morții. El a fost de acord să le permită lui Orfeu și Euridice să se întoarcă în tărâmul celor vii, dar cu o singură condiție: Euridice îl va urma pe Orfeu și Orfeu nu va avea voie să se uite înapoi la ea până nu vor ajunge la destinație.

Orfeu a fost de acord. Dar Orfeu nu putea auzi pașii iubitei sale și credea că fusese păcălit de zei. La doar câțiva pași de ieșire, Orfeu și-a pierdut încrederea și s-a întors să vadă dacă Euridice îl urma. Eurydice a fost trasă înapoi în Lumea de Dincolo. Orfeu s-a întors în tărâmul celor vii, consumat de vinovăție și durere. Zdrobit de durere, nu a vrut să mai aibă vreodată legături cu femei și a făcut jurământul de celibat. Orfeu își găsește sfârșitul în mâinile Menadelor, închinătoare ale zeului Dionysos, care îl sfâșie. Menadele îl ucid după ce le respinge avansurile. 

O sectă misterioasă, „călugării” antichității și un mesaj religios unic

În jurul acestui personaj mitic, Orfeu, în Grecia Antică a luat naștere un cult aparte. Este una dintre cele mai misterioase manifestări religioase din lume, despre care nici astăzi specialiștii nu știu foarte multe, mai ales ca mod de organizare și inițiere. Este vorba despre cultul orfic, avându-l ca personaj central pe Orfeu și modelul oferit de acesta după moartea lui Eurydice. Doar cei inițiați puteau cunoaște cum era aplicat acest cult. Putinele informații despre acest cult provin de la autorii antici.

„O mare parte din ceea ce se știe despre practicile cultului a supraviețuit prin referințe ale unor scriitori antici precum Platon, Euripide și alții. Multe dintre aceste referințe sunt menționate batjocoritor și nu ar trebui luate ad litteram. Cu toate acestea, faptul că numeroase surse antice au făcut referire la credințe similare implică faptul că există un sâmbure de adevăr în cuvintele lor(...)Savanții, atât astăzi, cât și în trecutul antic, puteau doar specula cu privire la ceea ce se întâmpla cu adevărat în cadrul acestuia. Cu toate acestea, în ultimul secol, arheologii și istoricii au descoperit fragmente de informații, cum ar fi tăblițele orfice și Papirusul Derveni, ambele aruncând o oarecare lumină asupra mitologiei și practicilor unice ale grupului”, preciza specialistul în istorie clasică Aiden Nel, în „Orpheus & the Mystery Cult of Orphism”.

Cultul lui Orfeu era destul de bine organizat cu sanctuare, locuri de întâlnire și adepți. Era un cult monoteist, care enunța idei și concepte filosofice și religioase care se vor regăsi în creștinism și budism. De exemplu, orficii vorbeau despre un păcat originar, despre viața după moarte și despre reîncarnare. Adepții acestui cult, majoritatea din lumea greacă și mai apoi romană, credeau că Orfeu a fost un discipol al lui Dyonisos.  „Orfismul diferă semnificativ de alte practici religioase ale vremii. În principal prin credința lor în metempsihoză (reîncarnare), conceptul de păcat originar și o înclinație puternică spre monoteism în devoțiunea lor față de Dionysos-Zagreus. Ei credeau că fondatorul lor, Orfeu, a aflat aceste adevăruri în timpul călătoriei sale în Lumea Subpământeană, care în sine este asemănătoare ciclului de renaștere al unui suflet. Mai mult, moartea prematură a fondatorului lor este foarte asemănătoare cu moartea lui Dionysos-Zagreus”, preciza Aiden Nel. De altfel, la baza acestui cult stăteau o serie de imnuri și poeme cu sustrast filosofic și de conduită spirituală pe care le-ar fi scris sau compus Orfeu. Pentru că Orfeu a fost un personaj mitologic pașnic și adepții săi militau pentru paficism. Printre cei mai fervenți adepți se practica celibatul, tot după modelul lui Orfeu după pierderea definitivă a lui Eurydice. În plus, orficii erau vegetarieni convinși, un fel de călugări ai lumii antice.

Aceștia ar fi avut și niște texte sacre pe care le foloseau pentru a căuta noi adepți, un soi de „carte sfântă” a cultului lui Orfeu. Din păcate, nu s-a păstrat niciun manuscris. În plus, adepții lui Orfeu credeau în „Adikia” sau evitarea vătămării sau nedreptăților oricărui suflet viu. Ei credeau că uciderea și orice acte de violență împotriva altei persoane sunt păcate mari. Aveau și un fel de soi de idee de mântuire. Ca să ajungi în tărâmul zeilor, să-ți răscumperi sufletul, trebuia să treci prin ritualurile de inițiere. Dar nici până astăzi nu se știe ce presupuneau. „Cultul orfismului rămâne un mister până în ziua de azi. Istoricii încă dezbat dacă ar trebui considerat sau nu o sectă religioasă distinctă, un stil de viață alternativ sau o nouă școală de gândire filosofică. Nu este clar ce s-a întâmplat cu cultul și cum a pierdut popularitatea. Cu toate acestea, noi descoperiri arheologice indică faptul că ar putea fi descoperite răspunsuri în viitorul apropiat”, continuă Nel, în aceeași lucrare. Orfeu a fost și zeitate tracică, fiindcă inclusiv geții credeau în această idee a nemuririi sufletului. 

Un „profet” trac sau doar un personaj mitologic?

O parte a autorilor antici credeau că Orfeu a fost un personaj real, un poet și un cântăreț deosebit din zona Traciei. Pindar l-a numit pe Orfeu tatăl cântecelor, iar scriitorii antici l-au recunoscut drept cel mai mare muzician și poet care a trăit vreodată. Ideea lui Pindar este susținută de Strabon și Apollodor, care cred că tracul Orfeu a existat în realitate. Aristotel, în schimb, spunea că era doar un personaj mitologic.

Unii arheologi susțin că zeul muzician al tracilor ar fi putut fi un personaj real care locuia în Munții Rodopi din Bulgaria și că ar fi fost un preot dionisiac care avea acces la cunoștințe ascunse ale înțelepților egipteni și orientali.