Golgota satului românesc: între analfabetism forțat, răscoale sângeroase și amarul alcoolului

Țărănimea a reprezentat, până la mijlocul secolului XX, aproximativ 80% din populația României. Cu toate acestea, a fost cea mai batjocorită categorie socială, fiind lăsată să trăiască în sărăcie, mizerie și analfabetism. Statul român nu a fost capabil să gestioneze această situație. 

Poporul român este aproape rural, în condițiile în care, în anul 1945, după cel de-Al Doilea Război Mondial, aproximativ 80% din populația României era formată din oameni care trăiau la sat și erau dependenți de agricultură. Majoritatea celor care au ajuns la oraș în anii comunismului, pentru a popula cartierele muncitorești ridicate de Ceaușescu, erau veniți din zonele rurale. Orașele României sunt și astăzi populate, majoritar, cu urmașii țăranilor veniți să lucreze în fabricile socialiste. Cu alte cuvinte, „chestiunea țărănească“, așa cum a fost ea numită în secolul al XIX-lea, atunci când a luat naștere statul român, ne-a marcat întreg destinul național.

Țăranul român a fost mereu prins între o idealizare romanțată, ruptă de realitatea profundă a satului românesc, și disprețul orășeanului sau moșierului față de săteanul „murdar“, cu mâinile pline de bătături, care nu știa să se iscălească. Lumea țăranului, care se confundă cu cea a românului, la modul general, dat fiind că reprezentau marea majoritate a populației, era în realitate grea, măcinată de neajunsuri și vicii pornite din disperare și lipsă de perspectivă. Un neam obijduit și lăsat în mod deliberat să trăiască în beznă și în sărăcie lucie.

O lume a năpăstuiților la marginea Europei

La începutul secolului al XIX-lea, Europa Occidentală intrase deja în prima mare revoluție industrială, iar descoperirile tehnologice făceau ca societatea să se schimbe cu repeziciune. Producția industrială luase locul celei agrare ca indicator de prosperitate și prestigiu al unei națiuni moderne. În tot acest timp, la porțile Occidentului, Moldova și Țara Românească încă se zbăteau în Evul Mediu – specialiștii spun că decalajul era de cel puțin un secol.

Economia Moldovei și a Valahiei era dependentă de producția agricolă domenială, adică ceea ce se producea pe moșiile boierești și domnești, cu munca țăranilor. Fără inovații, fără strategii, doar cu brațele și uneltele tradiționale. Nu mai vorbim de faptul că o bună parte a acestei producții agricole se ducea preferențial către otomani. Era o lume a unei minorități aristocratice, fanariote și autohtone, laice și ecleziastice care stăpânea peste o mare de țărani săraci, analfabeți, obijduiți, umiliți și legați de pământul pe care erau nevoiți să-l muncească ca niște animale de povară.

Statutul țăranului în ochii feudalilor este prezentat sugestiv într-un document din secolul al XVIII-lea: „Iară prostimei, vre să arete milă şi dreptate şi vre să le ţie de parte“. Cu alte cuvinte, țărănimea era asimilată cu „prostimea“, adică oameni umili, fără carte, buni doar pentru muncă.

Procesul de transformare a țăranului român a fost unul de lungă durată și progresiv. Odată cu creșterea controlului otoman asupra Principatelor și nevoia domnilor, dar și a boierilor de a face rost de fonduri pentru a mulțumi demnitarii otomani sau a accede social, au înăsprit obligațiile țăranilor. Numărul de zile de muncă pe domeniul feudal a crescut, la fel și cantitatea de produse pe care trebuia să o ofere stăpânului laic sau ecleziastic. În aceste condiții, fără să se poată ocupa prea mult de propriul ogor și prea sărac să mai poată îndeplini obligațiile feudale, țăranul sărăcea. Ajungea să-și piardă pământul și libertatea.

Până în secolul al XVIII-lea, toți răzeșii sau moșnenii, adică țăranii liberi, proprietari de pământuri, ai Valahiei și Moldovei, au ajuns țărani dependenți, la cheremul boierului sau fanariotului, care deveniseră mari moșieri, singurii proprietari funciari ai țării. În plus, așa cum s-a întâmplat încă din timpul lui Mihai Viteazul, pentru a-i mulțumi pe boieri, domnii leagă țăranul de glie: nu-i mai dă posibilitatea să se mute de pe un domeniu pe altul.

Până în secolul al XIX-lea, viața țăranului român a fost tot mai grea. Pe de o parte, birurile tot mai mari, războaiele dese dintre ruși, turci și otomani, date pe teritoriul Principatelor, care distrugeau recoltele, rechizițiile forțate, jafurile. După Pacea de la Adrianopole și instaurarea Regulamentelor Organice din 1829, primul document cu valoare de constituție din Principate, au început să apară preocupări pentru îmbunătățirea vieții și situației locuitorilor de la sate.

În primul rând a fost desființată iobăgia, dependența juridică a țăranului de marele feudal; lucru venit și sub impulsul modernizării lente, dar inevitabile a societății românești. Dar chiar și așa, totul s-a dovedit a fi doar praf în ochi: fără pământ și posibilități de a supraviețui, țăranul, deși liber juridic, tot pe pământul moșierului se întorcea. Lua pământul cu învoială și presta tot felul de obligații în muncă și produse pentru a se putea întreține, pentru a supraviețui. Foarte important este și faptul că tot fondul funciar aparținea unui grup restrâns de aristocrați, mănăstiri sau moșieri parveniți. Practic, toate încercările de reformă de la începutul secolului al XIX-lea s-au izbit de conservatorismul societății românești, pe de o parte, dar și de realitățile obiective: țăranul nu avea pământ din care să se întrețină și nu avea nici tehnologia necesară pentru a-l valorifica eficient.

Reformă modernă dar aplicată românește

Odată cu unirea Principatelor Române din anul 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a început o politică de reforme pentru a aduce țara în pas cu lumea modernă. Era de fapt visul unei întregi generații de intelectuali reformatori, fii de boieri școliți la Paris, Viena sau Berlin. Printre altele, reformele lui Cuza au presupus și secularizarea averilor mănăstirești, ceea ce a adus în proprietatea statului suprafețe mari de teren, lucru care pregătea de fapt mult așteptata rezolvare a „chestiunii țărănești“. Țăranul avea nevoie de pământ și educație. Legislativ, Cuza a încercat să le ofere pe amândouă: învățământ gratuit obligatoriu și reforma agrară prin împroprietărire. Cum era de așteptat, reforma agrară s-a lovit de opoziția Partidei Conservatoare, formată din marii moșieri. Chiar și așa, legea a trecut. Însă nu a reușit să rezolve problema țărănească – a fost aplicată românește și după voia boierilor, adică s-au făcut numeroase abuzuri. Moșieri în cârdășie cu primarii lăsau oamenii fără pământ sau amânau împroprietărirea.

„Pentru aplicarea acestei legi era prevăzută instituirea unor comisii de plasă formate dintr-un reprezentant al moşierilor, unul al clăcaşilor şi unul al fiscului, care aveau misiunea de a face constatarea şi repartizarea ţăranilor pe categorii, şi a unor comisii ad-hoc, alcătuite dintr-un reprezentant al proprietăţii şi unul al autorităţii comunale, pentru a delimita şi a împărţi pămîntul ce constituia obiectul împroprietăririi. Cu toate că ţăranii aveau reprezentanţi în comisii, în unele locuri atribuţiile acestora au fost înfăptuite mai mult de moşieri şi de primari, provocînd nemulţumirea clăcaşilor datorită nenumăratelor abuzuri şi nedreptăţi săvîrşite. Întrucît în majoritatea comunelor primarul îndeplinea rolul de reprezentant al clăcaşilor în comisiile ad-hoc, el facilita şi samavolniciile moşierilor sau arendaşilor. La Cîmpina, de pildă, locuitorii au fost chiar nevoiţi să ceară demisia primarului pentru că acesta întîrzia mereu aplicarea legii rurale. Din sutele de conflicte ivite cu ocazia aplicării legii, numai unul semnalează faptul că primarul s-a asociat cu clăcaşii; acest primar a fost destituit şi arestat“, preciza C. Boncu în „Cu privire la aplicarea legii rurale din 1864 în județul Prahova“.

O altă problemă era că mulți țărani nu se încadrau la împroprietărire. Au fost zeci de mii de țărani rămași fără pământ. „Numeroși săteni nu au primit suprafețele de pământ de care aveau nevoie, o parte a lor nefiind deloc împroprietăriți. În temeiul reformei agrare din 1864, au primit pământ 72.751 de foști clăcași din categoria fruntași, 200.132 din categoria mijlocași, 133.546 din categoria pălmașilor, iar 60.651 au primit doar locul de casă și grădină,10 prăjini fiecare. Au fost împroprietăriți 406.429 de clăcași, din totalul de 445.019. Așadar, 38.590 de foști clăcași au fost excluși de la împroprietărirea propriu-zisă“, precizau Mirel Gheonea și Cristian Constantin în lucrarea „Chestiunea agrară în România. Considerații (1859-1907)“.

Conform calculelor specialiștilor pe baza documentelor, aproximativ 100.000 de familii de țărani nu au primit pământ de cultivat. Dacă îi adăugăm și pe cei excluși de la împroprietărire, dar și pe pălmași, erau 250.000 de țărani fără pământ sau prea puțin teren cultivabil. Nu mai vorbim de faptul că pentru pământ, țăranul trebuia să plătească timp de 15 ani un soi de răscumpărare. Cu loturi mici neproductive și nevoi mari, răscumpărarea devenea o corvoadă.

A doua legare de glie a țăranului

În aceste condiții, mulți țărani au continuat să rămână dependenți de moșieri și de relația cu aceștia, tocmai pentru a se întreține. Numai că de această dată moșierii s-au gândit cum să-i lege a doua oară de glie pe țăranii săraci. S-a întâmplat după abdicarea forțată a lui Cuza, la începutul anului 1866, în cele câteva luni cât a funcționat Locotenența Domnească, dominată de mari moșieri.

Aceștia au legiferat așa-numitele învoieli agricole, profitând de limitele reformei agrare, dar și de numărul mare de țărani rămași fără pământ. Învoielile agricole erau contracte de muncă încheiate între țărani și marii proprietari de pământ, prin care țăranii se obligau să presteze munci agricole pe moșii (arat, semănat, secerat etc.) în schimbul unei plăți, al folosirii unei bucăți de pământ sau al unor produse. De cele mai multe ori, munca pe domeniile moșierilor era prestată în schimbul folosirii unei bucăți de pământ, pentru că țăranul trebuia să-și hrănească familia.

Țăranul care semna o învoială era obligat să o execute până la capăt. Erau prevăzute sancțiuni pentru țărani, dar nu și pentru moșieri. Dacă țăranul refuza să muncească, părăsea moșia, iar dacă nu îndeplinea obligațiile, putea fi amendat, urmărit de autorități, constrâns să muncească. Având rol de lege, autoritățile locale cu ajutorul jandarmilor erau chemate să oblige țăranii să-și respecte învoiala. Moșierii stabileau condițiile, precum număr mare de zile de muncă, plăți mici, muncă suplimentară, iar țăranii acceptau din nevoie. „Legea de reformă agrară din 1864 a dezrobit pe clăcași de muncă și dijmă. Legea din 1864 suprima zilele de clacă. Dar adevărata libertate nu a putut fi dobândită de țărănime, pentru că legea tocmelilor agricole din 1866, cu adăugirile și modificările ulterioare, a legat din nou pe țăran într-un complex de condiții de muncă cu adevărat feudale. Din punct de vedere economic, moșierii aveau certitudinea că țărănimea, grosul ei, va veni să se împrumute și să lucreze cu prețuri mici, ca și în trecut, pe latifundiile lor, din cauza îngustimii legii de reformă agrară din 1864“, preciza și Ilie Grămadă în „Învoielile agricole, una dintre cauzele fundamentale ale Răscoalei din 1907 din Moldova“.

Au urmat și inerentele abuzuri. „În caz că țăranii îndrăzneau să meargă o zi la lucrarea pământului lor – la prășit, secerat, cosit – moșierul făcea apel la primar, care aducea în ajutor călărași cu schimbul, concentrați în serviciu administrativ. Aceștia băteau pe țăranul care lucra propriul ogor și nu lucra pe moșia boierului, băteau pe nevasta sau copiii țăranului. Dacă nu găseau pe nimeni acasă, stricau tot ce găseau în singura cameră a bordeiului: oale, scaune. Acest lucru s-a repetat decenii de-a rândul în satele moldovene, în timp ce omul, țăranul, era declarat liber. Dar cele prevăzute în art. 13 din Legea tocmelilor agricole (din 1866) arată că toate mijloacele erau folosite de moșier pentru a-l ține în frâu și a-l exploata pe țăran“, preciza Ilie Grămadă în aceeași lucrare.

Sărăcie înecată-n alcool 

Chiar și o bună parte a țăranilor împroprietăriți au continuat să trăiască greu. Cei cu pământ prea puțin, numai de grădină sau deloc erau săraci lipiți pământului. Nu prea aveau cu ce lucra pământul și acesta se fracționa de la o generație la alta. „Ţăranii cer mereu pământ. Ei socotesc că, dacă li se va da pământ cât de mult, toate relele lor se vor lecui. Aceasta nu este adevărat sau e adevărat numai în parte. Dovada este că cei care au fost împroprietăriţi la 1864, la 1879, se plâng ca şi ceilalţi. Pământurile date la 1864 si la 1879 s-au fracţionat peste măsură prin moştenire. Altele s-au arendat pe nimic la cămătari, iar cei care au pământul întreg se plâng de sărăcie, pentru că nu ştiu să scoată din el tot folosul ce se cuvine“, arăta Spiru Haret la 1905.

Mulți trăiau în case de chirpici cu o singură cameră, cel mult două odăi, între 5 și 10 inși. Sărăcia și umilința au mers, în cazul multor țărani, la pachet cu viciile. Rapoartele medicilor vremii, prezentate în lucrarea „România medicilor“, scrisă de Constantin Bărbulescu, prezintă o realitate cumplită. „Săteanul bea rachiu în tot cursul anului, băutura lui de dimineaţă şi înaintea fiecărei mâncări este rachiul. La muncă săteanul crede în rachiu ca într-o fântână de puteri, iată pentru ce oricine are muncă la el sau la altul rachiul trebuie să-l aibă“, preciza, în 1895, doctorul Manolescu.

La rândul său, medicul Gheorghe Crăiniceanu făcea următoarea remarcă: „De băuturile ce le au, ţăranii fac abuz înspăimântător“, precizează acesta referindu-se la lumea rurală din judeţul Argeş.

Există şi alte rapoarte medicale care arată aceeași situație. „Ţuica se consumă în mod excesiv prin aceea ce poporaţiunea rurală decade moraliceşte şi fiziceşte. Rachiul mai trece în faţa ţăranului de o panacee aproape contra tuturor boalelor; fiecare oră de repaos se petrece în beţie“, mai preciza doctorul Crăiniceanu, citat în „România medicilor“. Așa se face că la finele secolului al XIX-lea, după cum mărturisea medicul Ştefan Possa, aproximativ 24% din populaţia din zona Moldovei, de exemplu, era atinsă de alcoolism.

Analfabetismul, o plagă a lumii rurale și un atu al moșierilor

Pe lângă lipsa pământului, una dintre cele mai mari probleme ale țăranului român era educația precară. Pe scurt, majoritatea țăranilor erau analfabeți. Asta îi făcea și mai dependenți de moșieri și le îngusta considerabil șansele în viață. Practic, ţăranul era condamnat la sărăcie, din generație în generație. Dramatic a fost faptul că țăranul român a fost lăsat deliberat în bezna necunoașterii.

Cei care conduceau Principatele și mai apoi politicienii conservatori, toți mari moșieri, nu vedeau cu ochi buni emanciparea țăranului și asigurarea unei educații care l-ar fi desprins din lumea rurală și automat din dependența în care se afla față de marii proprietari.

Aceștia credeau că învățatul le dăunează țăranilor și lasă munca câmpului. Ba mai mult, credeau că din cărți vor învăța să nu mai plătească birurile și să se răscoale. „Scopul așezării școlilor prin sate nu este de a da copiilor de țărani învățături întinse și care să urmeze prin colegiuri și pensioane, ci a le înlesni chiar pe lângă casa părintească învățătura cititului și scrisului, unite cu cunoștința religiei și a ocupațiilor lor în lucrarea pământului. Prin urmare, copiii țăranilor, deodată cu învățătura, trebuie să îndeplinească și toată slujba ce sunt datori către părinții lor, ajutându-le în toată vremea la lucrul casei și al câmpului“, se arată într-un răspuns al Eforiei Școlilor din Țara Românească, în anul 1838, la solicitarea serdarului Gheorghe Magheru de a întemeia o școală cu internat pentru copiii de țărani din șase sate ale județului Gorj.

Inițiative de a oferi o șansă la educație copiilor de țăran, precum cea a lui Magheru, au mai existat. Boierul Anastasie Bașotă, din Pomârla (astăzi județul Botoșani), mare hatman în secolul al XIX-lea, a construit o școală pe domeniile sale, dar și un institut academic de top. Erau însă inițiative locale, punctuale, care se izbeau de conservatorismul clasei politice românești de până dincolo de jumătatea secolului al XIX-lea. „Guvernul întemeiează școli lancasteriene în toate satele și patrioții strigă în dietă că de va învăța rumânii carte nu o să mai plătească claca“, se arată în „Acte și scrisori“, ale lui Ioan Heliade Rădulescu.

La rândul său, Aaron Florin, un reputat istoric, publicist și profesor din secolul al XIX-lea și un promotor al ideilor Școlii Ardelene în Țara Românească, remarca la 1840 că Obșteasca Adunare din Valahia nici nu-și bătea capul cu reformarea educației.

Copiii, doar la munca câmpului

Nici Biserica din Principate nu vedea cu ochi buni „stricarea rânduielii“ la țăran și educarea lui – mai ales a femeii. „Biserica se teme la rândul ei de conținutul instrucției publice și mai ales de rapidul progres al tiparului, al traducerilor, al importurilor de carte care ar face ca lucruri diverse să fie accesibile unei populații prea puțin pregătite să le absoarbă“, preciza Constanța Vintilă-Ghițulescu în „Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești 1750-1860“.

Unele publicații religioase lansau zvonuri false prin care susțineau că învățarea limbilor străine de către femei poate să le contamineze cu moravuri nepotrivite. Învățați în felul acesta și ținuți de secole în această stare, nici măcar țăranii nu vedeau rostul cărții pentru copiii lor. „Pe cei mai mulți dintre țărani nu-i interesează nici măcar învățătura copiilor și refuză să participe la ridicarea unor localuri de școli în satele lor, plângându-se chiar că nu vor și cerând să fie lăsați în pace. (...) Rostul copiilor este cu totul altul decât cel stabilit de lumea urbană și chiar de către puterea centrală: să ajute la nenumăratele munci ale câmpului, să fie mângâiere la bătrânețe. Or, aceste îndatoriri pot fi duse la bun sfârșit și fără prea multă știință de carte“, mai arată Constanța Vintilă-Ghițulescu în aceeași lucrare.

Chiar și după 1864, odată cu introducerea învățământului obligatoriu, țăranii făceau tot posibilul să saboteze procesul de învățământ, speriați că le vor fi luați copiii de la muncă și puși să stea cu cartea în mână. Tocmai de aceea, țăranii nu dădeau lemne la școală în timpul iernii, nu plăteau pentru învățător și aveau grijă să se dărâme și școala.

O lume rurală idealizată de orășeni

În tot acest timp, mai ales la începutul secolului XX, lumea rurală era idealizată de artiștii de la oraș, în special de scriitori. Peste tot numai imagini idilice, cu nobilii săteni care trăiesc o viață plină de înțelepciune departe de lumea decadentă a orașului. În realitate, imaginea reală a țăranului român, nevoile sale, problemele acute, erau ascunse sub preș și spoite. Orășeanul își dorea să creadă în această imagine idilică, și nu în realitatea truditorului sărăcit, abandonat în necazurile lui, copleșit de vicii și probleme.

„Sunt domni, altminteri cumsecade şi serioşi, care ar vrea ca locuitorul satelor româneşti să se prezinte în permanenţă cu flori şi ciucuri, mândru ca un haiduc şi fercheş ca la un bal mascat. Discuţia n-a început, de altminteri, astăzi şi nu se va sfârşi cu polemica amintită. Se va mai cheltui cerneală şi se vor mai schimba înjurături în sprijinul unor teze susţinute pasionat. Era o vreme când în literatură nu putea fi cântat decât badea Gheorghe şi când trubadurii oftau după hangiţa cu garoafe în coc şi cu draci în priviri. E drept că solicititudinea orăşeanului nu se manifesta pentru ţăran decât prin revistele literare. Altminteri, badea Gheorghe mânca pumni la oraş, i se spunea mârlan şi era subiect de prompte ironii. Iar hangiţa era muştruluită de călătorii care descindeau, zoriţi, din trăsură sau din maşină şi care strâmbau din nas văzând-o că are mâinile degerate şi picioare cu bătături. Ţăranul trăia necăjit dimpreună cu nevasta, cu odraslele şi cu dobitoacele dimprejur. Abandonat de literatori, locuitorul satelor nu-i mai nefericit“, scria Ion Pas în „Țăranul Pitoresc“.

Negarea situației reale a țăranului român, dar și a lipsei de eficiență în rezolvarea chestiunii țărănești, a dus la Răscoala de la 1907.