Curajul nebun al unui țăran care s-a opus colectivizării: „Cum puteți să spuneți că-s dispăruți în munți?“
0În cei 13 ani de desfășurare a procesului de colectivizare forțată s-au înregistrat peste 190 de revolte țărănești pe întreg teritoriul României.
În iulie 1949, în mai multe localități din Bihor, Arad, Botoşani şi Suceava au izbucnit răscoale ale țăranilor care se opuneau colectivizării. Securitatea a acţionat cu o violenţă ieşită din comun, pentru a împiedica generalizarea rezistenţei ţăranilor la colectivizarea forţată.
„Vrem pâine! Nu vom lăsa niciun bob de grâu să iasă din comună“, amenințau țăranii. Înarmați cu furci, topoare și sape, țăranii devastează primăriile, incendiază procesele verbale de impunere a cotelor și steagurile roșii ale P.M.R.
Adunările de protest ale ţăranilor au fost reprimate nemilos. Țăranii care erau considerați periculoși au fost executaţi şi lăsaţi în mijlocul satului, pentru a-i înspăimânta pe ceilalți.
În timp ce peste 1.600 ţărani au fost deportaţi, câteva sute au fost condamnaţi, iar ţăranii nepedepsiţi au fost obligaţi să predea cotele însoţiţi de lăutari.
Rapoartele trimise către CC al PMR menționează un număr de aproximativ 23.000 de țărani participanți la revoltele din județele Arad și Bihor, scrie Memorialul Sighet. La 18 martie 1959 se găseau în închisori, condamnați sau în anchetă, 4.635 de țărani.
Ioan Stana, unul dintre țăranii răsculați, a povestit într-un interviu dat în anul 1966, despre încercarea de a-i „judeca” în contumacie, în cadrul unui proces ținut la Tribunalul Militar Timișoara, pe țăranii executați în Șepreuș: Teodor Pârvu, Ioan Pârvu, Mihai Incicău și Ion Stana.
„Când am ajuns la proces, o început actu’ dă acuzare. Pă primii i-o băgat așa: pă Pârvu Teodor, Pârvu Ioan, Incicău Mihai și Stana Ion, dați dispăruți în munți. Io n-am vrut să tac. Cum să tac, când am știut că sunt împușcați în mijlocu’ comunei? Zâc: „Domnule președinte și onorat tribunal, cum puteți dumneavoastră să spuneți că-s dispăruți în munți, când ei o fost împușcați în mijlocu’ comunei și-o obligat oaminii să margă să-i vadă?”. Ș-atuncea, procuroru’ o sunat clopoțelu’. Ședință secretă! O scos pă tătă lumea afară din sală. Și-atunce o început să mă-njure pă mine că de ce am spus. Zâc: „Domnule președinte, da’ eu n-am crezut că aista-i un secret! Pentru că, dacă era un secret… era împușcați pă hotar undeva, putiam să spun: îi un secret! Nu știe nimini. Da’ când o fost împușcați în mijlocu’ comunei și-o obligat oaminii să meargă să-i vadă, io n-am știut că aista îi un secret!”
Ioan I. Stana s-a ascuns pentru a nu fi ucis. A fost condamnat în contumacie prin sentința nr. 35 din 12 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar Timișoara la 15 ani muncă silnică pentru crima de răzvrătire.
Prins la 21 martie 1951, a fost judecat din nou și, prin sentința 866 din 19 iulie 1951, a fost condamnat la 14 ani temniță grea cu aceeași încadrare. A făcut recurs, dar i s-a respins. A trecut prin numeroase închisori și lagăre de muncă: Timișoara, Jilava, Gherla, Baia Sprie, Arad, Aiud, Salcia, Ostrov. A fost eliberat după 13 ani de detenție, la 27 iunie 1964.