Cele 70 de ore care au decis soarta României. Țara noastră risca să fie invadată și dezmembrată de ruși, austrieci și turci
0Alexandru Ioan Cuza a fost de la începutul domniei sale doar o soluție tranzitorie a elitei politice românești. În 1866, el își atinsese limitele și trebuia să facă loc unui suveran străin. Abdicarea forțată a lui Cuza a însemnat însă un moment de cotitură în istoria românilor.
„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor“. Aşa se încheia domnia primului domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei. Cuza a fost, încă de la început, o soluție de compromis, tranzitorie, către un vis al elitei românești care înfăptuise imposibilul în anul 1859: monarhul să fie dintr-o casă regală europeană și independentă. El își atinsese limitele și trebuia să facă loc adevăratului suveran pe care-l așteptau politicienii și intelectualii generației pașoptiste. Pentru unii, modul umilitor în care a fost alungat de la conducerea țării a fost o lipsă cruntă de recunoștință pentru tot ceea ce făcuse pentru stat. Pe plan internațional, ceea ce s-a întâmplat pe 11 februarie 1866 a fost o adevărată ruletă rusească sau mai degrabă un dans pe sârmă peste o prăpastie uriașă: Principatele au fost la un pas de dispariție de pe harta lumii, iar misiunea diplomatică românească a fost contra cronometru.
Un domnitor de tranziție
Așa cum îl consideră istoricul Florin Constantiniu, Cuza a fost „semănătorul“ care a plantat semințele modernității în mai toate domeniile vieții. Este omul care a dat o direcție europeană Principatelor și le-a scos, măcar din punct de vedere administrativ și legislativ, dintr-un Ev Mediu balcanico-oriental în care se complăceau de mai bine de un veac. Pentru contemporanii săi, mai ales cei din sfera politică a Principatelor, Cuza nu era decât o soluție de compromis, un domn tranzitoriu, care a fost necesar doar pentru realizarea Unirii din 1859.
Divanurile ad-hoc, alese în 1857, ceruseră clar unirea Moldovei și a Țării Românești într-un singur stat numit România, autonom, neutru și cârmuit de un prinţ aparţinând unei dinastii europene. „De li s-ar da un prinţ pământean, li s-ar face iarăşi un cel mai mare rău, pentru că din experienţă cunosc aceasta. Cu ruşinea mea mărturisesc că, în timp de şapte ani, cât am guvernat Moldova, am făcut o mulţime de nedreptăţi şi de nelegiuiri. Cugetul mă mustră, Dumnezeu să se îndure a mă ierta. Însă ce era să fac, când eram în înrudire şi în amiciţie cu toţi boierii? Cum era să nu pun ministru pe vărul meu, logofăt mare pe cuscrul meu, postelnic pe fiul meu, preşedinte al Divanului pe cumnatul meu, ispravnici pe nepoţi şi amici?“, își scria spovedania fostul domn Grigore Alexandru Ghica într-o scrisoare către contele Walevski, ministrul de Externe al Franţei, explicând de ce românii doreau un prinț străin.
Unioniștii au fost nevoiți însă să se adapteze din mers, după ce Marile Puteri, mai ales cele care se opuneau Unirii, nu au fost de acord cu fondarea unui singur stat, ci mai degrabă a unei uniunii federale, cu domn și adunări diferite. Românii au reușit să speculeze o omisiune și l-au pus pe Cuza domn în Moldova și în Țara Românească. Cuza a domnit timp de șapte ani. După ce s-a risipit euforia reușitei din 1859, au început și frământările politice. Pe scurt, eșichierul politic românesc era dominat de două mari forţe: conservatorii și liberalii.
Tabăra conservatorilor era dominată de mari moșieri care apreciau politica pașilor mărunți, a reformelor moderate, fără schimbări bruște în societate. Cea a liberalilor, cu aripa sa radicală, formată dintr-o aristocrație ultra-progresistă care dorea schimbări radicale în societatea românească și o modernizare accelerată pentru a ne apropia cât mai mult, ca nivel de civilizație, de Occident. Cuza și reformele sale au fost prinse între aceste două tabere ireconciliabile. Conservatorii îl considerau prea radical, mai ales în ceea ce privește reforma agrară, în timp ce liberalii credeau ca e prea „moale“. „În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior, ostile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza“, scria Florin Constantiniu.
„Monstruoasa Coaliție”
La un moment dat, conservatorii și liberalii au ajuns să-și dea mâna, fiind uniți de un scop comun: înlăturarea lui Al.I. Cuza. Din alianța conservatorilor cu liberalii, la care s-au adăugat lideri ai Armatei, s-a născut „monstruoasa Coaliție“, unul dintre momentele-cheie ale închegării acestei alianțe fiind lovitura de stat de la 2 mai 1864. Reforma agrară iniţiată de Cuza nu a trecut de Adunarea Legiuitorare, iar cabinetul lui Kogălniceanu a primit vot de blam. În aceste condiţii, pentru a-şi impune voinţa, Cuza a dizolvat Adunarea. Acest act, dar mai ales evacuarea cu armata a deputaţilor, a însemnat pentru opozanţii lui Cuza un indiciu clar al încercării impunerii unui regim cu valențe dictatoriale. De altfel, aceste convingeri au fost şi mai mult întărite de Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, un proiect constituțional al lui Cuza, recunoscut internațional, care întărea puterea domnitorului în faţa Adunării Legislative. Noua lege electorală a avut rolul de a lărgi masa votanţilor, tocmai pentru a găsi aliaţi în pătura de jos a populaţiei.
În paralel cu această atitudine politică, viața personală a domnitorului a lăsat de dorit. Se înconjurase de o camarilă dubioasă. În fruntea acesteia se aflau Cezar Librecht, directorul general al Poștelor și Telegrafului, dar și Maria Obrenovici, amanta lui. Cezar Librecht, belgian la origine, ajunsese să se bage pe sub pielea domnitorului și să obțină privilegii neașteptate. Era un informator care, odată ajuns în grațiile lui Cuza, a început să facă trafic de influență. Relația cu Maria Obrenovici era arhicunoscută. În ciuda moravurilor vremii, Cuza nu se sfia să se afișeze cu amanta. Toate aceste lucruri scandalizau și totodată îngrijorau. Era semnalul clar că domnia tranzitorie a lui Cuza trebuie să se încheie. Domnitorul reușește să se distanțeze până și de principalul său colaborator, Mihail Kogălniceanu, plecând urechea la toate vocile care îl defăimau pe prim-ministru. Refuzarea amnistierii avertismentelor date presei, înaintată de Kogălniceanu, a dus la demisia prim-ministrului. Printre liderii „monstruoasei Coaliții“ s-au aflat mari personalități ale vremii precum Ion Ghica, C.A. Rosetti, Petre Carp şi Ioan Cantacuzino.
Cei trei muschetari ai Locotenenței Domnești
Cuza a fost trădat de aproape toată lumea. Pe 10 februarie, un personaj dubios şi total necunoscut Palatului se prezintă la Cuza şi solicită insistent să vorbească cu acesta. Într-un final, seara, reuşeşte să-l vadă pe Cuza şi-l anunţă direct că, la miezul nopţii, 4.000 de oameni îl vor detrona cu sprijinul armatei. Cuza nu-l ia în seamă şi-i dă bani. Personajul misterios refuză şi se face nevăzut. Cu toate acestea, domnitorul ordonă întărirea gărzilor Palatului. George Lecca dublează rândurile ostașilor, dar ofiţerii au trădat și oamenii au pătruns în camera unde stătea Cuza cu amanta sa, Maria Obrenovici. Înarmaţi, aceştia i-au întins lui Cuza actul de abdicare pe care acesta l-a semnat imediat. A fost scos afară şi trecut peste graniţă la Predeal, cu soţie, copii şi amantă. Pe străzi, peste 2.000 de oameni strigau de bucurie, iar colonelul Haralambie înconjurase Palatul cu tunuri, în cazul în care Cuza ar fi refuzat şi ar fi reuşit printr-o minune să-şi găsească susţinători fideli. În doar câteva ore luase sfârşit domnia de șapte ani a primului domnitor al României.
În locul său a fost organizată o Locotenență Domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie, foști prieteni ai domnitorului. Colonelul Nicolae Haralambie era născut la București și avea 35 de ani în momentul complotului. A urcat treptele carierei militare și în anul 1861 a fost prefect al Poliției Capitalei. A avut un rol decisiv în reușita înlăturării lui Cuza, fiind comandant al Regimentului de Artilerie din București. Colonelul Haralambie a fost măcinat de remușcări și a demisionat din armată după 1867. S-a întors în timpul Războiului de Independență, remarcându-se în luptele de la Smârdan, fiind promovat la gradul de general.
Unul dintre cei mai iluștri membri ai Locotenenței Domnești a fost Nicolae Golescu. Aristocrat sadea, fiu al marelui boier muntean Dinicu Golescu, s-a născut în 1809 la Câmpulung Muscel. A primit o educație aleasă, fiind trimis la studii în Elveția. Când s-a întors din Elveția, în 1830, a intrat în armată. Ajunge maior în 1834 și ulterior ministru de Război. Făcea parte din Societatea Filarmonică, o organizația asemănătoare masoneriei, și a participat la Revoluția din 1848, în mod paradoxal în tabăra liberalilor radicali. În urma înfrângerii revoluției în Valahia, Golescu pleacă în exil, de unde se întoarce în 1850, devenind unul dintre oamenii care au contribuit la Unirea Principatelor.
Cel de-al treilea membru al Locotenenței, Lascăr Catargiu, a fost unul dintre cei mai importanți oameni politici români din secolul al XIX-lea, fiind ministru în mai multe guvernări, președinte al Camerei Deputaților și prim-ministru al României pentru patru mandate. Lascăr Catargiu a fost un conservator prin definiție, un reprezentant al marii moșierimi. Născut la Iași, acesta avea origini muntenești și găgăuze, spun unele studii. A fost agă și a făcut parte, în 1857, din Divanul Ad-Hoc al Moldovei. A fost unul dintre contracandidații lui Cuza la tronul Moldovei, dar a renunțat pentru binele națiunii. Ulterior, a devenit liderul opoziției conservatoare, unul dintre cei mai înverșunați adversari ai politicilor cu iz liberal ale lui Cuza.
„Misiunea regele”, o chestiune de viață și de moarte
Locotenența Domnească a funcționat aproape patru luni, din 11 februarie 1866 și până pe 10 mai 1866. Deși aparent o mare onoare, să fii membru al Locotenenței Domnești în 1866 era de fapt o responsabilitate uriașă. Românii o luau de la capăt cu lupta pentru recunoașterea unirii și supraviețuirea Principatelor Române. Conform prevederilor Convenției de la Paris din 7/19 august 1858, actul care a pus bazele unirii Principatelor Dunărene, în conformitate cu hotărârile Congresului de la Paris din 1856, actul Unirii era valabil doar pe timpul domniei lui Cuza. Cu alte cuvinte, Locotenența Domnească nu era recunoscută internațional, iar dușmanii unirii stăteau la pândă.
Visul românesc era pe cale să se spulbere după 11 februarie 1866. „Faţă de noul fapt împlinit săvârşit de români, Puterile garante nu au ezitat să reacţioneze, socotindu-l o gravă încălcare a Tratatului de la Paris (1856) şi a Convenţiei din august 1858. Recunoaşterea acestui act ar fi reprezentat – în opinia cercurilor diplomatice europene – un precedent periculos, un pas important spre proclamarea imediată a independenţei României şi, totodată, ar fi provocat profunde tulburări în sud-estul Europei, inclusiv declanşarea unui conflict general“, se arată în lucrarea „Istorie şi Societate“, volumul coordonat de Stela Cheptea, Marusia Cîrstea şi Horia Dumitrescu.
Cel mai mare pericol era reprezentat de Imperiul Țarist. Cuza se implicase activ în sprijinirea luptelor de eliberare din cele trei imperii vrăjmașe, adică a polonezilor în Rusia, a ungurilor în Imperiul Austriac și a popoarelor balcanice în Imperiul Otoman. În acest context, rușii au fost primii care au cerut desfacerea uniunii Moldovei cu Valahia. Ba chiar erau pregătiți de o intervenție militară în Principate. „Curtea de la Petersburg sprijinise unirea principatelor, convinsă că noul stat va gravita în orbita sa. De îndată ce ea a constatat că, dimpotrivă, Cuza se străduia să împiedice pătrunderea influenţei ruseşti, a hotărât să acţioneze pentru a anula actul de la 24 ianuarie 1859 şi a separa principatele. Percepţia rusă era că România lui Cuza şi-a dat un potenţial militar superior ponderii sale politice şi că, prin sprijinul acordat mişcărilor naţional-revoluţionare, a devenit un factor de instabiliate; în consecinţă, ea trebuia să dispară, revenindu-se la situaţia de dinainte de 1859“, scria istoricul Florin Constantiniu.
La rândul lor, otomanii se pregăteau să intre cu armatele în Valahia. Austriecii manifestau și ei o atitudine agresivă, cerând anularea actului de la 24 ianuarie 1859. Norocul nostru istoric a fost că austriecii au început războiul cu Prusia și nu au mai dat atenție românilor. Rămânea ca Locotenența Domnească să facă față unei grave amenințări rusești și otomane. Pentru a evita o intervenţie a Puterilor Garante, oamenii politici români erau nevoiți să se grăbească în alegerea unui domnitor străin, dorința cea mare a elitelor românești încă din secolul al XVIII-lea.
Cele 70 de ore care au salvat o națiune
Prima opţiune a fost un prinţ belgian, Filip conte de Flandra şi duce de Saxonia. Specialiştii spun că această alegere nu era întâmplătoare. „Belgia era în acea vreme un model pentru România. Astăzi, urma acestei influenţe nu mai este aşa de vizibilă ca atunci. Cel mai cunoscut câmp de influenţă e cel constituţional. Într-adevăr, Constituţia belgiană de la 1831 a servit ca reper proiectului primei constituţii elaborate de Cuza, în octombrie 1859“, preciza Cristian Preda în lucrarea „Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent“.
Culmea, graba a fost aşa de mare încât Filip de Flandra a fost proclamat domnitor al Principatelor Unite fără ca măcar să ştie – purtând numele de Filip I și cu o unanimitate de voturi. Tot fără să ştie, lui Filip i-a fost jurată şi credinţă. Ulterior, locotenenţa Domnească i-a trimis o depeşă prin care-l informa pe principele belgian de faptul că era, fără să-şi fi dat acordul, domnitor al Principatelor Române Unite. Abia peste o lună, românii au primit răspunsul: principele refuza onoarea, prin ministrul de Externe al Belgiei, care a trimis o notă diplomatică. Astfel că lucrurile se complicau pentru români.
Salvarea a venit de la nemți: prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, un prusac dintr-o familie ilustră și foarte puternică. Prințul a fost recomandat românilor de către Napoleon al III-lea, împăratul Franței, care a jucat un rol crucial în aducerea unui principe străin, fiind susținut și de Ion C. Brătianu. În aceste condiţii, românii au trecut la vot. Aveau la dispoziţie doar 70 de ore ca prin plebiscit să spună dacă sunt sau nu de acord cu aducerea acestui prusac pe tronul Principatelor Române Unite. Au participat la vot românii cu vârsta de peste 25 de ani în perioada 2-8 aprilie, urnele fiind deschise de la orele 8.00 la 18.00. Carol a fost ales cu unanimitate de voturi, iar rezultatul trimis imediat: prinţul german era dorit de români, iar el a acceptat neîntârziat.
Carol I nu mai fusese niciodată prin România. Era un militar de carieră, nu înalt, dar bine legat şi impunător. La acea dată avea 27 de ani, era născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen şi era cel de-al doilea fiu al prinţului prusac Karl Anton. A urmat cariera militară, pornind de jos ca şi cadet, ajungând rând pe rând sublocotenent de dragoni, locotenent secund de artilerie, iar în 1866 la gradul de căpitan în armata prusacă. S-a înrolat voluntar în armată şi în 1864 participase la cel de-al Doilea Război al Schleswigului, remarcându-se în cadrul unor asalturi de fortificaţie.
Revoltele pro-Cuza
Pe lângă problema vitală a găsirii unui domnitor străin, în cele câteva luni de funcționare, Locotenența Domnească a trebuit să facă față și unor probleme interne serioase. În primul rând, revoltele grănicerilor şi ale țăranilor care condamnau înlăturarea lui Cuza, speriați fiind că pământul dat prin reforma agrară le va fi luat înapoi. Totodată, în Moldova, au izbucnit revolte care cereau desprinderea Principatului și desfacerea Unirii. Moldovenii spuneau că au fost trecuți în plan secund, iar mutarea capitalei la București era o premisă a pierderii importanței politice și a decăderii economice. Această mișcare separatistă susținută de Nicolae Rosnovanu, dintr-o ilustră familie boierească din Moldova, avea și o motivație personală: și el voia să ajungă domnitor. Mișcarea separatistă a fost înăbușită violent de autorități.
„În timp ce emisarii Bucureştilor căutau prinţul străin voit de ţară (la început Filip de Flandra, care a refuzat, apoi Carol de Hohenzollern-Sigmaringen), Locotenența avea de făcut faţă unei situaţii dificile. Austria adoptase o atitudine ameninţătoare, dar, spre norocul românilor, conflictul cu Prusia avea să-i abată atenţia de la România. În primăvară izbucniseră mişcări ţărăneşti, urmate de cele ale grănicerilor de la Dunăre. Printr-o reacţie tipică de mentalitate ţărănească, abdicarea lui Cuza, domnul care dăduse pământ ţăranilor, a fost percepută ca o ameninţare la adresa recentei împroprietăriri“, preciza Florin Constantiniu. Locotenența Domnească a acționat și pe plan administrativ, dar sub influență conservatoare. Ba chiar a legiferat inclusiv acele învoieli agricole care au stat la baza Răscoalei de la 1907.