Armele terifiante folosite de cei mai de temut războinici ai Pacificului. Filosofia de viață care transforma orice nedreptate în motiv măcel

Unele dintre cele mai războinice populații din istorie au fost triburile maori, polinezieni care au colonizat Noua Zeelandă. Conflictele între triburi izbucneau frecvent din cauza conceptului de „utu” – o formă de compensație sau reciprocitate, care în anumite situații se manifesta și prin acte de canibalism.

De-a lungul istoriei, au existat numeroase societăți și caste cu vocație războinică, renumite pentru ferocitatea, puterea militară, cruzimea sau eficiența lor în luptă. Printre cele mai cunoscute se numără celții, vikingii, spartanii și samuraii.

Un loc aparte îl ocupă, în această categorie a popoarelor cu renume în lumea războiului, triburile maori. Faimoși, printre altele pentru celebrul „haka”, dar și pentru calitățile deosebite la rugby, maorii au avut în trecut, adică acum câteva secole, o faimă aparte. Erau considerați războinici feroce, oameni antrenați de mici pentru luptă. Și asta în condițiile în care o parte importantă a vieții lor era guvernată de un principiu numit „utu”, care presupunea „reciprocitate”, „echilibru” prin intermediul căreia „mana”, forța primordială a universului, este păstrată de o persoană. De multe ori acest „utu” implica răzbunare, o luptă feroce pentru pedepsirea celor care au stricat echilibrul și au făcut un trib sau un grup de războinici să piardă acea mana, prin intermediul unei nedreptăți sau insulte. Acest proces, implica inclusiv acte de canibalism ritualic. 

Cataclismele care au adus războiul în sânul popoarelor maori

Triburile maori sunt neamuri polineziene. Aceștia au migrat din zona de est a Polineziei, un arhipelag cu peste 1000 de insule, prin secolul al XIV lea către Noua Zeelandă, Tonga și Samoa. Erau triburi de pescari, culegători şi vânători care cel mai probabil au plecat către Noua Zeelandă în urma suprapopulării insulelor din Polinezia, acolo unde prin secolul al XIII lea, imperiul Tu'i Tonga ajunsese la apogeu. Propriu-zis comunități întregi, cu ajutorul pirogilor, au plecat în căutarea de noi teritorii.

În jurul anului 1350 au ajuns în Noua Zeelandă. Insula a fost împărțită în zone de influență și în teritorii tribale distincte. Culmea, triburile maori de la jumătatea secolului al XIV lea erau foarte pașnice. Nu aveau nimic în comun cu acea cultură a războiului apărută mai târziu. Era și de înțeles. Hrana era din belșug, populația relativ redusă iar teritoriul vast. Principala pradă a triburilor maori erau păsările moa. Erau genul de păsări alergătoare, care nu zburau, asemănătoare păsărilor emu sau a struților. Păsările moa trăiau doar în Noua Zeelandă. Însă pacea a durat doar un secol în lumea comunităților maori de aici.

Cam cât au supraviețuit păsările moa vânătorii intensive. Începând cu anul 1450, specialiștii au observat o schimbare esențială a modului de viață al triburilor maori. Pescarii, vânătorii și crescătorii de animale maori s-au transformat în războinici. Evident, nu au abandonat activitățile tradiționale din care-și procurau hrana, dar au ajuns să creeze o cultură războinică feroce. Cercetătorii spun că totul are legătură cu schimbarea mediului înconjurător. O erupție vulcanică, un tsunami care a răvășit insula, dar mai ales dispariția păsărilor moa din cauza vânatului excesiv, au complicat lucrurile pe insulă,. Viața a devenit mai aspră iar lupta pentru resurse și teritoriu a devenit un mod de viață, o condiție esențială a supraviețuirii. 

O viață trăită în numele războiului și arsenalul morții

Conflictele dintre triburi erau destul de dese, iar regulile războiului necruțătoare. Luptele se puteau da în câmp deschis, în urma unei înțelegeri prestabilite, dar de multe ori, adversarii atacau prin surprindere. Fie noaptea când rivalii dormeau, fie în timpul unor ospețe, când veneau cu gânduri ascunse sub intenții pașnice. Nu mai vorbim de ambuscade și alte atacuri prin surprindere. Orice formă de război era permisă și considerată onorabilă atâta timp cât inamicul era anihilat.

„Păsările pot să stea să cânte în pace, dar bărbaţii mereu vor dormi cu teama în suflet şi frica de atacul rivalului”, spunea un vechi proverb maori. Tocmai pentru a se păzi de atacurile rivalilor, maori au ajuns să locuiască în adevărate fortărețe. Este vorba despre sate înconjurate cu șanțuri de apărare și palisade din lemn, plasate pe promotorii înalte, pe vârfuri de deal sau în zone înconjurate din trei părți de apă. Tocmai pentru a evita atacurile surpriză. În plus, pentru a fi gata mereu de luptă, tinerii erau antrenați încă din copilărie.

Exersau cu bețe lungi dar și cu arme trucate. Totodată își întăreau forța fizică și învățau să lupte cu mâinile goale. Ferocitatea luptelor dar și frecvența ridicată a conflictelor este dovedită și de un adevărat arsenal al morții folosit secole la rând de războinicii maori. Este vorba în primul rând despre kotiate, un mai din lemn dur, puternic decorat care acționa ca o ghioagă. Era utilizată pentru a rupe efectiv oasele inamicului. Odată incapacitat era ucis cu o lovitură dură în zona tâmplei. Mai aveau wahaika, un paloș cu un singur tăiș, realizat tot din lemn dur, dar și pounamu, un soi de buzdugan cu mâner din lemn și o lamă din piatră la vârf, utilizat pentru a despica craniul adversarului. Mulți războinici foloseau în primul rând taiaha, o lance cu vârf de piatră.

Majoritatea armelor erau utilizate în lupta de aproape, corp la corp, ceea ce necesita o bună tehnică de luptă dar și o forță fizică impresionantă. Mulți luptători se tatuau din cap până-n picioare, inclusiv pe față. Fiecare tatuaj era unic şi în general era realizat din spirale. Tatuajul era făcut în cadrul unei ceremonii. Era un procedeu foarte dureros, fiind practic vorba de incizii adânci în piele realizate cu un mai de lemn şi o dăltiţă.

Culoarea strecurată mai apoi în aceste şanţuri făcute în piele era realizată din grăsime şi cenuşă. Maori aveau un calendar strict al războiului. Propriu-zis confruntările aveau loc doar în perioada noiembrie-aprilie. Cealaltă jumătate de an era folosită pentru adunarea resurselor și pregătirea pentru un nou sezon de lupte. De obicei luptele nu se dădeau între armate mari, ci mai degrabă între cete tribale. O ceată, condusă de o căpetenie, de obicei rectrutată din rândul celor mai faimoși luptători, se numea hapu și nu depășea 140 de războinici. 

O filosofie de viață care întreținea focul războiului

Maorii se luptau și pentru resurse și pentru teritoriu, dar mai ales din cauza unui principiu care întreținea cumva acest ciclu aproape neîntrerupt al războiului. Se numea „utu” și era o filosofie de viață a populațiilor maori. Este greu de explicat, mai ales pentru populațiile europene. În general, se referă la „reciprocitate” și „echilibru” și are legătură cu „mana”. Pentru maori, „mana” era forța supranaturală a universului care se regăsea în fiecare dintre indivizi. Acea mana putea fi pierdută dacă echilibrul era pierdut sau nu exista reciprocitate, adică acel „utu”.

De exemplu, în momentul în care un trib îl nedreptățea pe altul într-o anumită privință, fie într-o tranzacție comercială, fie în privința locurilor de pescuit, sau pur și simplu arătau lipsă de respect, atunci acea mana risca să se piardă, iar „utu” intervenea pentru a restaura echilibrul, dreptatea. În cele mai multe cazuri restabilirea echilibrului, ca o formă a justiției restaurative după cum spun Takagi și Shank, se făcea prin intermediul războiului. Era un ciclu neîntrerupt al răzbunării. Tribul învins pentru a-și restaura mana, adică onoarea, forța vitală, practica din nou utu, asupra învingătorilor, și tot așa. Cea mai mare bătălie purtată vreodată în Noua Zeelandă a fost Bătălia de la Hingakaka de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, între două armate maori ale alianței sudice și cele ale alianței Tainui. Până la 10.000 de oameni, sub conducerea șefului Pikauterangi din Ngāti Toa, au luptat pentru a-și restabili onoarea lângă lacul Ngarato. Totul a pornit de la faptul că peștele capturat nu a fost distribuit corect. Și de acolo nevoia de a face dreptate sau a readuce echilibrul. 

Soarta crudă a inamicilor

Pentru a-și recăpăta mana pierdută în urma nedreptății inamicii erau uciși sau înrobiți. Unii erau consumați. Adică maori practicau și canibalismul ritualic. „Cu siguranță a fost acolo. Este consemnat în tot felul de moduri în istoriile și tradițiile noastre, multe denumiri de locuri se referă la el”, preciza pentru „Stuff”, profesorul Margaret Mutu, de la Departamentul de Studii Maori al Universității din  Auckland University. 

„Te voi ucide şi apoi te voi mânca”, spun unele cântece de luptă maori. Mărturia unui misionar catolic în teritoriile maori arată o astfel de practică, descrisă în cântecele și poveștile maori. „Ai vrut să fugi nu-i aşa? Dar măciuca mea din piatră verde te-a răpus! Iar după aceea ai fost gătit şi mi-ai fost servit la masă. Şi tatăl tău la fel, a fost gătit. Şi fratele tău? Mâncat şi el! Unde este soţia ta? Uite-o acolo, ţi-am luat-o eu! Unde sunt copiii tăi? Uite-i şi pe ei, cărându-mi mâncare, cocoşaţi de treabă, ca nişte sclavi”. În plus, se spune că maori colecționau capetele inamicilor uciși.