Arhitecții terorii: Rușii, ungurii și evrei, șefii Securității în anii de maximă opresiune

În anii '50, perioada de apogeu a terorii comuniste, arhivele dezvăluie o realitate surprinzătoare: conducerea Securității era dominată de personaje de alte etnii. Brațul înarmat care vâna «dușmanii poporului» era coordonat, în mare parte, de lideri a căror origine nu era română, unii fiind chiar cetățeni străini.

În anul 1947, România devenea Republică Populară, pe scurt țară comunistă, un satelit al Uniunii Sovietice până la începutul anilor 60. Partidul Comunist nu avea adeziune de masă în România. Din contră la alegerile din 1946, fraudate de comuniști, câștigase în realitate Partidul Țărănesc. Pentru a controla și îngenunchea o populație care nici măcar nu-i votase, comuniștii s-au bazat inițial pe Armata Roșie și agenții sovietici, pentru ca mai apoi să dezvolte propriul organism de represiune. Este vorba despre Direcția Generală a Securității Poporului sau, pe scurt, Securitatea. Documentele dar și mărturiile vremii arată că la începuturile sale, Securitatea era dominată la nivel de conducere de oameni de alte etnii și chiar de alte naționalități. Adică, în mare parte unguri, ruși și evrei. 

Sute de mii de români nenorociți de Securitate în mai puțin de două decenii

„În România, regimul comunist a fost impus de Stalin la 6 martie 1945, în urma acordului de procentaj Churchill-Stalin din 9 octombrie 1944, iniţial sub forma unei coaliţii controlate de comunişti - ”guvernul de largă concetrare democratică dr. Petru Groza” - apoi, din 1948, sub forma monopolului deţinut de comunişti. În momentul propulsării la vârful puterii, comuniştii nu dispuneau de cadrele necesare pentru a exercita autoritatea”, preciza în ”Studii şi articole de istorie” din 2009, Florin Constantiniu.

De altfel, același lucru l-au recunoscut și liderii comuniști implantați de ruși în România postbelică.

„Tovarăşi, puneţi mâna pe piept şi vorbiţi drept. Dacă, ferească Dumnezeu, la tine la Constanţa, la tine la Galaţi, şi la tine la Iaşi ar pleca ultimul soldat roşu, ce ar deveni organizaţia de partid de acolo şi ce ar deveni toţi prefecţii şi toţi poliţiştii (n.r. - cei puşi de comunişti). Norocul nostru este că Armata Roşie va mai sta o bucată de vreme aici”, spunea Ana Pauker într-un discurs adresat delegaţiilor regionalelor de partid la 14 decembrie 1944.

Așa că pentru a controla și mai ales epura populația după model stalinist, comuniștii aveau nevoie de o mână sau mai degrabă mâini de fier. Drept urmare, în 1948 înființează Direcția Generală a Securității Poporului. În cadrul ei au fost recrutați indivizi care fie nu-și găseau locul în societate, țărani săraci, muncitori necalificați, indivizi cu pregătire slabă, fără serviciu. Adică indivizi cu frustrări sociale puternice care se bucurau de noile privilegii și totodată se puteau răzbuna cu aplomb pe „dușmanii poporului” adică intelectuali, țăranii gospodari, antreprenori și în general oameni care s-ar fi putut opune regimului comunist sau pur și simplu nu puteau fi ușor spălați pe creier cu noile ideologii. 

„Încă de la început, consilierii sovietici, care supervizau selecţionarea, recrutarea şi pregătirea cadrelor, s-au îndreptat spre persoanele cu o slabă pregătire profesională, provenind îndeosebi din rândul muncitorilor necalificaţi.  Preferinţa pentru persoanele cu „o origine socială sănătoasă” era reflectată în structura cadrelor D.G.S.P., imediat după înfiinţare: 64% muncitori, 4% ţărani, 28% funcţionari, 2% intelectuali şi 2% cu origine neprecizată(...) La 31 decembrie 1951 schema era încadrată cu 10.423 cadre. Dintre aceştia, 4.173 erau de origine muncitorească, 3.484 proveneau din ţărani săraci, 508 din ţărani mijlocaşi, 143 din muncitori agricoli, 853 din funcţionari, 131 din mici meseriaşi, iar 107 proveneau din familii de mici comercianţi”, preciza istoricul Florin Banu în „ Profilul angajatului Securităţii în anii ’50”, din „Totalitarism și Rezistență”. 

Toate aceste „elemente dușmănoase” ale societății, de fapt elita României, a fost dată pe mâna bătăușilor cu puțină școală de la Securitatea. Prin metode de tortură, fără niciun respect față de drepturile omului, și fără nicio metodă juridică, oamenii erau obligați să spună și ceea ce nu au făcut. Pentru ca mai apoi să fie aruncați în iadul închisorilor comuniste. Anii 50 au reprezentat anii terorii pentru români. O teroare orchestrată de comuniști cu ajutorul Securității.  

„Înfiinţată la mijlocul anului 1948, Securitatea (şi Trupele sale speciale, ajutate direct de Miliţie) a reprezentat principalul instrument al represiunii comuniste împotriva poporului român. Modalităţile de a exercita teroarea au fost multiple, începând cu represiunea violentă: arestări, anchete, torturi, stabilirea condamnărilor (justiţia, în special cea militară era practic aservită Securităţii), continuând cu teroarea psihologică – organizarea unei formidabile reţele de informatori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune şi dezinformare a maselor, ameninţări, şantaj şi încheind cu presiunile făcute asupra întregului aparat de stat, economic şi administrativ.(...) În România, la fel ca în toate ţările unde au guvernat timp de decenii, comuniştii au manifestat un profund dispreţ pentru viaţa cetăţenilor ţării”, preciza Vladimir Tismăneanu în „Raportul final”. 

Se estimează că peste 600.000 de români au trecut prin acest iad între 1948 și 1965.

„Securitatea a fost dată pe mâna evreilor, ungurilor și rușilor”

Structurile de comandă ale Securității, în anii 50, anii de maximă represiune, au fost formate în mare parte din cetățeni de alte etnii sau chiar alte naționalități. Cel puțin asta arată documentele vremii, dar și mărturiile. În special era vorba despre evrei, unguri și ruși. Aceștia reprezentau în mare parte structurile de comandă ale Securității, cei care dădeau ordinele.

Cel mai bun exemplu a fost Alexandru Nicolschi, Grunberg pe numele său adevărat, activist comunist, spion sovietic și șef al Securității. A fost secretar general al Ministerului Afacerilor Interne până în 1961. Alexandru Nicolschi, de origine evreiască și rusă, a fost un înalt ofițer al Securității comuniste române, cunoscut pentru rolul său central în aplicarea unor măsuri extrem de dure împotriva deținuților politici în perioada regimului comunist.

 „Problema prezenței angajaților de alte etnii în aparatul Securității rãmâne încã una controversatã. Mãrturiile contemporanilor tind sã acrediteze ideea unei infuzii masive de alogeni în structurile Securității, în vreme ce documentele de arhivã contureazã o imagine mai nuanțată. De exemplu, Petru Groza, în cadrul unei întrevederi informale avută în seara zilei de 23 iunie 1949 cu Emil Bodnăraș, îi atrãgea atenția acestuia: „La Lugoj, șeful Securității este Klink, tot evreu. Dacă vom analiza de ce la un moment dat am avut sute de țărani fugiți în munți și alăturați bandelor lui Uță, vom gãsi cã toate acestea se datoresc prostiilor, actelor dușmănoase ale lui Klink, care la un moment dat a vrut sã aresteze la Teregova vreo 40 de țărani“, arată specialiștii de la CNSAS în lucrarea „Securitatea. Structuri/cadre, obiective și metode( 1948-1967)”.

La rândul său, scriitorul român Paul Goma, fost deținut politic, mărturisea că „în Securitate au fost foarte, foarte mulți evrei. Bineînțeles, nu gardieni, nu filatori mărunți (pentru asta erau țiganii) și destul de puțini anchetatori de rând. Evreii lucrau mai mult cu capul – expresia e consacrată. Dar zdrobitoarea majoritate a evreilor din Securitate era constituitã din evrei…neromâni: cei mai mulți erau evrei unguri, apoi evrei ruși“. 

Mărturii asemănătoare provin inclusiv de la angajații Securității. Aceștia spun că linia de comandă a instituției represive era dominată de evrei, unguri și ruși. „Securitatea a fost dată pe mâna evreilor, ungurilor și rușilor care, în aparatul central și la principalele unități teritoriale, ocupau funcții de comandă. Dar până prin anul 1961 și în funcții de execuție erau mulți ofițeri evrei, unguri, sârbi, armeni, greci, țigani etc., mai ales în București, în județele din Moldova și în cele din Transilvania”, preciza colonelul Gheorghe Rațiu, fost șef al Direcției I din Departamentul Securității Statului, citat în „Securitatea. Structuri/cadre, obiective și metode( 1948-1967)”.

Și generalul Nicolae Pleșiță confirmă. „Eu, când am fost numit comandant al Regionalei de Securitate Cluj, am putut vedea că în Securitate nu erau decât unguri și evrei. Ici-colo mai apărea și câte un român chior. Foarte greu mi-a fost să românizez aparatul din Cluj”. „Un alt general în rezervă consideră că „… sub Pantiușa și Nicolschi se aflau sute de alți NKVD-iști, care ocupau toate funcțiile de decizie și foarte multe dintre cele de execuție ale organelor represive din acel timp”, se arată în lucrarea deja menționată. 

De ce erau străini în funcții de conducere a Securității

Așa cum arată și specialiștii, marea majoritatea a angajaților Securității erau totuși români. Doar 10%, arată statisticile erau evrei, de exemplu. Evreii, ungurii, rușii, dar și alte etnii erau în general numeroși, majoritari în structurile de comandă.

Grosul angajaților de la Securitate, bătăușii de rând și în general operativul era format din etnici români. Aceștia reprezentau aproximativ 80% din structura de personal a Securității. Folosirea evreilor, a ungurilor și a rușilor în structurile de comandă era o modalitate perversă a comuniștilor de a dezlănțui represalii fără milă. Ungurii erau cel mai probabil selecționați din rândul celor care aveau resentimente, după câteva decenii de conflicte cu românii, marcate de Trianon, ocupația Budapestei în 1919 și problema Transilvaniei de nord-est.

Rușii era clar că erau aduși să își împărtășească „experiența” căpătată în „reeducare” și epurare a „inamicului de clasă.

Evreii și apropierea acestora de comunism era legată și de faptul că mai ales în timpul regimului antonescian au avut parte de legi rasiale, antisemitism și excludere din viața publică și politică. Comunismul, prin doctrina sa internaționalistă, promitea egalitate etnică și abolirea discriminării, atrăgând mulți tineri evrei care căutau o alternativă la persecuție. Sugestivă este mărturia unui deținut politic evreu, care a fost bătut tot de un evreu, numai că de la Securitate.

„Am numărat patru lovituri la spate, acordate însă după ce fusesem acoperit cu un prosop umed, ca să nu se vadă semnele. În tot timpul am auzit vocea unui tânăr locotenent, care, cu excesul de zel judaic, a ținut nu numai să asiste la bătaie, dar să mă și tragă de perciuni, probabil în amintirea vremii când strămoșii lui erau supuși acestui tratament. S-ar putea crede că complexele de inferioritate se moștenesc din tată în fiu și se rãzbună“.

Evident, majoritatea populației evreiești nu era comunistă. Din contră erau adepți ai capitalismului, mulți dintre ei fiind antreprenori.