DRAGOSTE MODERNĂ Trei poveşti cu Feţi-Frumoşi: Prea Tânărul, Prea Însuratul şi Prea Îndrăgostitul

M-am hotărât greu să aştern aici cele mai preţioase flori ale fondului meu intim. Flori pe care le-am păstrat ca pe cele de câmp presate. Da, acelea pe care le amorţeam, când eram copil, între paginile cărţilor din bibliotecă. De cele mai multe ori, uitam de ele. Aşa am uitat şi de poveştile de dragoste pe care le-am depozitat undeva într-un ungher dosit al intimităţii mele.

Vă mai amintiţi plăcerea de a descoperi o floare presată într-o carte atât de veche încât avea paginile galbene? Vă mai amintiţi de amprenta pe care o lăsa floarea presată pe coala de hârtie şi de parfumul acela puternic de carte veche combinat cu cel al plantei? Ei, la fel se întâmplă şi cu amorurile scoase de la „presat“. Când deschizi „cartea“ în care le păstrezi, abia atunci vezi amprenta bine conturată, elegantă şi misterioasă. Parfumul este delirant.

Am trăit în general în extreme, în alb şi negru, şi la fel s-a întâmplat şi în ceea ce-i priveşte pe domni. Bărbaţii din viaţa mea au fost dintr-o singură categorie, aceea „prea…“. Ori prea tineri, ori prea bătrâni, prea deştepţi, prea îndrăgostiţi, prea buni, prea frumoşi sau prea urâţi, ori prea însuraţi.

Până la urmă, unii au reuşit să-mi frângă inima, alţii au reuşit să mă înveţe ceva.

Nu vă aşteptaţi să citiţi nici o poveste siropoasă, nici una tristă, dar nici una cu happy-end. O să înşir aici trei dintre poveştile care compun suma dragostei, aşa cum cred eu. Nu ar fi drept faţă de niciuna dintre ele să rămână nespusă. Nici nu ştiu cu care să încep, ştiu însă că voi termina cu cea care nici n-a început
vreodată.

Prea Tânărul

El era student. Eu eram puştoaică de liceu dornică de vise şi de basme cu Făt-Frumos pe calul lui alb. Atunci am trăit dragostea aceea „primă“, cu sărutări pe bănci prin parc, cu ascunzişuri şi furişuri. Cu nopţi de amor furate şi cu drame ce păreau sfârşit de lume, când nişte chestiuni atât de neînsemnate mă chinuiau.

M-am prefăcut de fiecare dată că nu-l văd, ca o coţofană îngâmfată şi prea plină de sine.

Orbecăiam în anticamera maturităţii şi trăgeam cu ochiul. Ne plăcea să ne încredem în visuri şi în planuri făcute la lumina televizorului, când dimineaţa era încă tânără. Ne urmăream curbele trupurilor aburinde în razele firave de lumină ce pătrundeau prin perdea şi în care lucea gerul de afară.

În alunecuşul unei portocale parfumate pe coapsa mea măsuram ritmul respiraţiei. Portocala lăsa în urmă o dâră de „piele de găină“ şi mâna lui. Povestea despre care credeam amândoi că o să fie eternă s-a spart ca un pahar de şampanie scăpat pe marmură. A fost bărbatul prea tânăr.

În nişte ani, nu prea mulţi, dar destui, s-au spulberat toate baloanele de săpun. Prea golanul, prea aventurosul sau prea frumosul mi le-au spart câte unul, rând pe rând.

Prea Însuratul

Era un bărbat urât. Al naibii de urât, bine făcut şi avea o aluniţă mare pe frunte. El, 35, eu, 21. Povestea asta parcă e o chisea de dulceaţă ce poartă dârele amărui de cireşe negre, stârnind amintiri păcătoase.

Ne-am apropiat pe ascuns. Dincolo de ochii iscoditori ai colegelor mele de serviciu. Era, totuşi, un bărbat însurat şi asta o ştia toată lumea. Ne vedeam seară de seară sau luam prânzul împreună şi făceam planuri. Mai mult el. Făcea planuri despre copiii pe care i-am fi avut, despre casa ce ar fi trebuit să fie a noastră.

Povesteam ore întregi despre cărţi, istorie, Gib Mihăescu şi Camil Petrescu. Nopţile nu mai aveau ore şi parcă ne credeam amândoi eroii unui roman pe care Petrescu n-a mai apucat să-l scrie. Ăsta era de fapt farmecul poveştii.

Discuţiile ne erau întrerupte adesea de ţârâitul telefonului. „Da, mami. Cu băieţii la o bere. Da, da. Te sun eu. Pa, mami“, răspundea dintr-odată fâstâcit, ca un copil prins la furat, la telefonul ce zbârnâia de obicei după ora zece seara. „Hm, nevastă-mea“, încerca să-mi dea o explicaţie de care eu nu aveam nevoie. Nu mă interesa. Era mai mult pentru el. Apoi îşi comanda o bere, repede, ca să-şi justifice parcă alibiul.

Nopţile nu mai aveau ore şi parcă ne credeam amândoi eroii unui roman pe care Petrescu n-a mai apucat să-l scrie.

Îşi căuta tinereţea glorioasă, lăsând în pragul casei o căsnicie declarată nefericită. A divorţat la scurt timp după ce ne-am cunoscut.

La un moment dat, după doi ani de aventură, într-un sfârşit de aprilie, am spus stop, fără a lăsa loc de întrebări şi răspunsuri, de îndoieli sau posibile răzgândiri. Nici de plimbări de noiembrie, de nopţi de martie şi discuţii despre viaţă, nici chiar de un Martini Orange.

Nu ne-am mai văzut de mai bine de cinci ani. Din când în când, mai sună doar ca să-mi spună că mă aşteaptă şi că el crede în continuare că eu sunt jumătatea lui.

A ştiut mereu ce vreau să spun înainte să spun, a ştiut că sunt eu şi m-a adorat aşa cum sunt eu: îndărătnică, îngâmfată şi răsfăţată.

Desigur, vor fi voci indignate care mă vor condamna şi vor potrivi câteva pietre numai bune de strivit o ţeastă pentru statutul de amantă. Mi le asum. Şi statutul, şi pietrele.

Prea Îndrăgostitul

Prea Îndrăgostitul a stat mereu după colţ, pitit după umbra lui, gata să mă prindă ca din întâmplare când m-aş fi împiedicat de propriul destin. M-am prefăcut de fiecare dată că nu-l văd, ca o coţofană îngâmfată şi prea plină de sine, şi am mers mai departe călcând în străchinile mele. Apăruse prea târziu (iarăşi un „prea“), când deja aflasem de nu ştiu unde că nu există Făt-Frumos şi că n-ar fi avut nici cal, ci o mârţoagă amărâtă.

Se întâmpla în studenţie, odată ca niciodată. El, timid şi sensibil. Eu, ţâfnoasă şi coţofană. Noi, mereu într-un joc de-a v-aţi ascunselea în care eu mă prefăceam că nu-l văd, deşi eram aproape tot timpul împreună, iar el îmi sufla şi-n iaurt.

Prea Îndrăgostitul a stat mereu după colţ, pitit după umbra lui, gata să mă prindă ca din întâmplare când m-aş fi împiedicat de propriul destin.

A fost definiţia platonicului, o poveste pe care am trăit-o fără să o recunoaştem vreodată niciunul dintre noi. Nici măcar pentru noi înşine.

Ani la rând, ne-am jucat de-a şoarecele şi pisica fără să ne spunem unul altuia ceva. Specula toate amorurile mele temporare şi le transforma într-o dramă.

„Într-o zi, o să se arunce de pe geamul redacţiei!“, mă mustrau din când în când două prietene care-l vedeau perpelindu-se şi care ştiau miezul poveştii.

Îmi trimitea flori pe neaşteptate şi cadouri de Crăciun, cu Poşta Română. Situaţia devenise evidentă pentru toţi cei din jurul nostru, mai puţin pentru mine. De fapt, era evidentă şi pentru mine, numai că aveam, cum ar spune mama, „orbul găinilor“.

După anii studenţiei, toată vraja s-a risipit. De atunci, i-am uitat şi glasul cald cu rotunjimi liniştitoare, deşi, de multe ori, mi-e dor de el. Probabil că şi el a uitat de mine.

Mi-a încuiat amintirea în turnul castelului şi s-a făcut c-a uitat unde a pus cheia. A uitat când mă lăsa să desfac sticla de bere în răcoarea unui răsărit la mare, când mă lăsa să iau singură în piept o bordură înaltă din port, să scot, la miezul nopţii, cuiele dintr-o canapea veche şi plină cu ploşniţe şi să fac ţăndări scândurile.

Făcea toate astea pentru că ştia, ca şi mine, că „şi eu pot“. Pentru că a avut răbdare să-mi asculte şi să-mi desluşească vibraţiile, pentru că a ştiut să citească dincolo de ochii mei, pentru că a ştiut mereu ce vreau să spun înainte să spun, pentru că a ştiut că sunt eu şi pentru că m-a adorat aşa cum sunt eu: îndărătnică, îngâmfată şi răsfăţată.

M-a răsfăţat şi el. M-a învăţat cu surprize, flori, căpşuni şi cu portocale. A ştiut de ce îmi este frică, a ştiut ce iubesc, a ştiut ce visez. Pentru că eu n-am vrut niciodată să ştiu.

Îmi trimitea flori pe neaşteptate şi cadouri de Crăciun, cu Poşta Română. Situaţia devenise evidentă pentru toţi cei din jurul nostru, mai puţin pentru mine.

Ne-am mai întâlnit de câteva ori în ultimii ani. De fiecare dată, simţim amândoi, fără să recunoaştem, o stângăcie atunci când ne întâlnim privirile. Ne spunem vorbe fără conţinut, reduse doar la secul „şi, ce-ai mai făcut?“.
Am devenit nişte cunoştinţe care totuşi au ceva în comun, între care au rămas nişte cuvinte blocate. Nişte cuvinte de care să râdem acum ca nişte oameni mari ce suntem.

P.S.: Probabil după cum v-aţi dat deja seama, niciunul dintre cei trei domni despre care v-am vorbit nu a rămas alături de mine. Sau eu nu am rămas alături de ei.

Acest articol a apărut în „Weekend Adevărul“

Oana Balan este o jurnalistă tânără care s-a îndrăgostit de meseria asta când mai era încă boemă. Când Google nu devenise încă o sursă şi când emoţia corecturii unei pagini era mai mare decât contorizarea afişărilor. Pe scurt, o fată zăpăcită care iubeşte muntele şi viaţa pe drumuri.