Interviu VIDEO Gabriel Liiceanu: „Ceea ce se petrece e o prelungire a puterii de dinainte de comunism“

„E foarte greu să convingi oameni care au trăit 40 de ani ca posesori ai unor privilegii să renunţe la ele peste noapte“, declară Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, într-un interviu în care critică actuala clasă politică. Filosoful consideră că este foarte gravă şi apariţia unui cuvânt folosit în anii `50: „trădători“.

Iată şi alte declaraţii ale lui Gabriel Liiceanu, din acelaşi interviu:

Despre ce se întâmplă acum în plan politic sau despre personajele care populează scena politică:

„Sunt regrupaţi şi organizaţi la nivelul vieţii politice şi economice. E foarte greu să convingi oameni care au trăit 40 de ani ca posesori ai unor privilegii să renunţe la ele peste noapte. A fost o trecere a puterii de la eşalonul unu la eşalonul doi. Ceea ce se petrece e o prelungire a puterii de dinainte de comunism. Sigur că acum trăim în alt set de valori, într-o altă deschidere a libertăţii, circulăm liber, vorbim liber. Nu s-a schimbat nimic la nivelul personajelor, dar nu al structurilor care s-au creat. Istoria a lucrat.

Ne doare însă când îi vedem pe aceşti oameni reinstalându-se, având cinism, spunând lucruri năucitoare ca: «Ne doare în cot de Europa!“. Când încep să apară iar lozinci ca: «Să ne unim împotriva trădătorilor!...“. Cuvântul «trădători» funcţiona prin anii `50. Ideea că el poate să apară astăzi în limbajul politic este foarte gravă.”

Despre generaţiile viitoare:

„Noi nu putem opera cu viitorul. Putem doar să conştientizăm unde suntem şi să sperăm că luciditatea unei boli poate să însemne şi începutul vindecării ei. Un bolnav are două şanse: ori merge la medic, şi în cazul nostru medicul este istoricul, care-i spune: «arăţi aşa pentru că...“. Şi pacientul are două şanse: poate să spună – «Mulţumesc că mi-ai spus care-i boala, hai să vedem cum o putem trata!»; sau poate să spună – «Eu, bolnav? Nici o clipă!...“, se supără şi îşi omoară medicul.

Există o metaforă culturală celebră a bolnavului care-şi omoară medicul pentru că nu suportă duritatea diagnosticului. Generaţiile tinere pot să spună: «A, dacă aşa arată ţara mea şi punctele bolnave sunt astea, am să încerc să mă vindec, să lucrez în această direcţie!». Sigur că mai sunt şi alţii care aleg să plece în altă parte, în altă direcţie. Important este ce fac cei care rămân.”

Un gest explicat

Rememorând momentul 30 decembrie 1989, când a scris celebrul său „Apel către lichele”, Liiceanu a spus că atunci textul său a fost descifrat greşit iar acum este, poate, mai actual ca niciodată. Apariţia lui a fost dictată de faptul că trebuia să se adreseze publicului, pentru prima oară în viaţa sa, la o emisiune de televiziune:

„Am scris textul acela pe la 2 noaptea pentru că a doua zi eram invitat la o emisiune, la TVR, împreună cu alţi intelectuali de formaţie umanistă: Pleşu, Paler, Doinaş şi Hăulică. Era prima oară în viaţa mea când apăream la televiziune. Înainte de revoluţie un om ca mine nu putea călca în televiziune. Iar acum nu ştiam cum arată publicul căruia mă adresez, doar că se numeşte poporul român.

Ce aveam eu de spus, cu viaţa mea, cu formaţia mea şi cu capacitatea mea de a rosti nişte vorbe. Şi care erau vorbele alea? Şi atunci mi-am imaginat că mă adresez unei comunităţi, unor oameni, milioane de oameni care au trăit, toţi, aceeaşi experienţă. Deci publicul era unul a cărui viaţă fusese făcută pulbere de regimul comunist. Eram toţi victimele istoriei. Şi mi-am zis că trebuie să mă adresez celor care ne ameninţă acum că, schimbându-şi pur şi simplu cămaşa, întorcând haina pe dos, cum se spune, nu vor da socoteală nimănui.

Trebuie atrasă atenţia oamenilor, mi-am zis, să nu se pomenească cu aceiaşi arhitecţi ai nelibertăţii lor. Şi aşa m-am adresat celor care puteau perpetua răul istoric. Ăsta a fost singurul mesaj. Nu era nimic violent în vorbele respective.”

Interviul va putea fi văzut sâmbătă, 22 decembrie, de la ora 20.10, în emisiunea „Conversaţii esenţiale“, realizată de Iuliana Ciugulea pe postul Digi24.