VIDEO Administratorul închisorii unde a murit ţărănistul Ion Mihalache: „Puneau un rând de gheaţă, un rând de morţi... Doar Dumnezeu ştie ce-a fost aici“

Corneliu Coposu şi-a petrecut opt ani în închisoarea de la Râmnicu Sărat, prima „pe harta româească a locurilor de martiraj”. În „Închisoarea Tăcerii”, aşa cum mai era numită, Coposu şi-a pierdut graiul, în acelaşi loc în care a decedat şi liderul ţărănist Ion Mihalache. Reporterii „Adevărul” au vizitat penitenciarul unde au vorbit cu Nicu Vlăsceanu, administratorul acestuia.

„Închisoarea Tăcerii”, aşa cum mai este cunoscută temniţa din Râmnicu Sărat, judeţul Buzău, a funcţionat timp de 62 de ani, între anii 1901 şi 1963. Începând cu 1955, aici a fost închisă o mare parte a elitei ţărăniste care supravieţuise altor închisori, printre ei Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu Pogoneanu, Nicolae Adamescu, Victor Anca, Corneliu Coposu, Mihai Balica, Jenică Arnăutu, Ioan Barbuş, Ion Ovidiu Borcea, Mălin Boşca, Alexandru Bratu, Ion Diaconescu, Constantin Hagea, Ion Puiu, Cornel Velţeanu, Augustin Vişa, Ion Lugoşianu.

Nicu Vlăsceanu, administratorul penitenciarului Râmnicu Sărat, povesteşte că deţinuţii erau obligaţi să stea singuri în celule, ca să nu vorbească- de unde şi numele penitenciarului, „Închisoarea Tăcerii”, sau „puşcăria izolării totale”. 

Aici, Corneliu Coposu- stând singur într-o celulă opt ani de zile- şi-ar fi pierdut graiul. „La un moment dat, dacă nu repetai, se blocau corzile vocale. Trebuia să repeţi ceva ca să îţi menţii glasul cel puţin”, explică Vlăsceanu. Tot aici, mai povesteşte administratorul, şi-a găsit sfârşitul şi Ion Mihalache care s-ar fi îmbolnăvit de diabet. I-a cerut lui Vişinescu să îi schimbe „meniul”, să nu îi pună sare în mâncare.

„Vişinescu n-ar fi vrut. L-ar fi bătut. A paralizat pe partea dreaptă, şi l-a lăsat să moară”.

Conform site-ului dedicat Memorialului Sighet, starea de sănătate a lui Mihalache s-a agravat în 1960,  când i s-a recomandat „regim la pat”, timp de 30 de zile, iar ulterior, în decursul aceluiaşi an, şi fixarea pe corpul acestuia a unei centuri „pentru a împiedica strangularea vechii hernii inghinale”. Şi-a primit însă cinci zile izolare pentru că a chemat un ofiţer, ciocănind în uşă şi spunându-şi numele de două ori. 

În certificatul de deces scrie că de la  1 iunie 1962, Ion Mihalache prezenta „hemipareză”, însă pe partea stângă. În august 1962, conform aceleiaşi surse, Mihalache era din nou pedepsit cu cinci zile la izolare pentru că „a început să ţipe în celulă de se auzea în toată secţia (…) să i se repare geamul, însă geamul este în stare bună şi era închis”.

Mâncarea şi „injecţia prin pantaloni”

„Geamurile erau acoperite. Nu ştiau când e noapte, când e zi. Ei trebuiau să stea în picioare de dimineaţă de la 5, până seara la 22. Nu trebuiau să se reazeme de perete. În mod normal, amorţeşti, nu poţi să stai numai în picioare. Nu aveai voie să stai rezămat de perete. Trebuia să stai în mijlocul camerei şi cu faţa la vizetă, să te vadă gardianul când se uita pe vizetă”.

Găleata în care îşi făceau nevoile era în partea dreaptă, iar mâncarea, „am înţeles că era spălătură de vase de la popotă, că scrie şi Ion Diaconescu în carte („Temnita: destinul generaţiei noastre”-n.r.). Astăzi îţi dădea bucăţica de pâine, mâine îţi dădea aşa-zisa fiertura, că dacă găseai o jupuitură e cartof era un lucru mare...maţe, copite cu păr”. 

Cât despre asistenţa medicală, aceasta viza o vizită săptămânală a unui medic de la spitatul municipal sau de la Văcăreşti. În lipsa acestuia, asistentul Boboc era cel care se ocupa de cei închişi, care, spune Vlăsceanu, „le făcea injecţii prin pantaloni”. 

De plimbare nu se punea problema, mai spune administratorul. Aveai o şansă, poate, dacă „te aveai bine cu un gardian care să te scoată şi pe tine la plimbare. În rest, cine te scotea pe tine la plimbare?”

Deţinuţii erau mutaţi dintr-o celulă în alta, fiind minţiţi că urmează să fie mutaţia la Sighet, Aiud sau Gherla.

„Se făcea seara, băgau maşina la trepte acolo, îi punea sacul în cap şi-i spunea: <<deţinutul cutare, în noaptea asta te mut!>> Îl urca în maşină, îl plimba în jurul oraşului până se făcea dimineaţă, şi-l aducea tot aici, doar că îi schimba celula.”

Frigiderul din groapă

Pe lângă închisoare se găseau şi gropi în care erau aruncate trupurile deţinuţilor. Nicu Vlăsceanu vorbeşte despre o groapă descoperită în spatele închisorii. 

„Am înţeles că a fost frigiderul închisorii. Acolo, venea de la Buzău gheaţă. Puneau un rând de gheaţă, un rând de carne, iar un rând de gheaţă, ca în altă parte nu aveau. Ca să aud că acolo, la un moment dat, puneau un rând de gheaţă, un rând de morţi, un rând de gheaţă, un rând de morţi...Numai Dumnezeu ştie ce-a fost aici”. 

Administratorul Vlăsceanu a explicat că se plănuieşte restaurarea închisorii şi transformarea acesteia într-un memorial al victimelor comunismului. Dacă în urmă cu câţiva ani, pentru a o vizita, din cauza faptului că era în paragină, fiecare persoană trebuia să semneze o declaraţie pe proprie răspundere, astăzi câteva bârne fac ca semnarea declaraţiei să nu mai fie necesară.