Vă mai amintiţi de... Lena Constante

Artist plastic şi folclorist de mare originalitate, Lena Constante (1909-2005) a fost, totodată, o figură centrală a experienţei concentraţionare româneşti şi, mai târziu, prin volumul „Evadarea tăcută“, autoare a unei piese esenţiale la dosarul literaturii de detenţie.

Lena Constante s-a născut pe 18 iunie 1909 într-o familie de români macedoneni. Peregrinările familiei, în timpul Primului Război Mondial, o duc de la Iaşi la Odesa, Londra şi Paris. Ca membră a echipelor monografice organizate de prof. Dimitrie Gusti, are posibilitatea să studieze arta populară românească din regiunile tradiţionale şi leagă prietenii cu Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, Petru Comarnescu, Paul Sterian şi Harry Brauner, viitorul ei soţ, fratele pictorului suprarealist Victor Brauner. Artistă bine-cunoscută pentru lucrările sale originale de tapiserie şi activitatea folcloristică, a fost de asemenea scenografă a teatrului de păpuşi şi unul dintre fondatorii Teatrului Ţăndărică.

În 1945 lucrează ca scenograf la Teatrul Ţăndărică, împreună cu Elena Pătrăşcanu, intrând astfel în cercul ministrului de Justiţie comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, ceea ce duce la arestarea şi condamnarea ei şi a lui Harry Brauner la câte 12 ani de închisoare. Se pare că Belu Zilber, la rândul lui arestat în lotul Pătrăşcanu, a inventat un soi de poveste pentru a scăpa de tortură şi i-a asociat şi pe cei doi viitori soţi. Lena Constante a executat 12 ani de puşcărie politică, dintre care opt ani singură în celulă, în mai multe închisori pentru femei din ţară. Este eliberată în 1962, iar în 1963 se căsătoreşte cu Harry Brauner. În 1968, la rejudecarea procesului Pătrăşcanu, amândoi sunt declaraţi nevinovaţi.

 În 1990 publică la Paris cartea-document autobiografică „Evadarea tăcută", cuprinzând relatarea primilor opt ani de încarcerare, tradusă în 1992 de Editura Humanitas şi continuată de volumul „Evadarea imposibilă". Traducerea în engleză a cărţii, în 1995, la University of California Press, s-a bucurat de un mare succes, volumul fiind pus alături de cele ale lui Koestler şi Soljeniţîn, ca „una dintre cele mai puternice cărţi despre detenţie scrise vreodată".