Foto Universul copiilor: mingea de cârpă, păpușa de porțelan și alte ingrediente ale copilăriei. Cum arăta Rodica, prima păpușă de la „Arădeanca“

Orice copil a alungat monștrii nopții strângând la piept o jucărie. O minge, o păpușă, o mașinuță erau darul pe care orice copil i l-a cerut lui Moș Gerilă sau Moș Crăciun. Ce dramă era atunci când Moș Martin rămânea fără o mână, când păpușa era pictată la ochi cu carioca de copilul unor prieteni sau când mașinuța rămânea fără o roată. Chiar și așa, nu aruncai jucăria, ci o păstrai ca pe ceva neprețuit. Peste ani, o cauți așa cum cauți copilăria într-un ungher al casei, plină de colb și de pânze de păianjen, sperând ca, odată cu ea, să retrăiești inocența acelor ani, măcar de 1 iunie.

Eroul poveștii erai tu și nu plăsmuirile jocurilor din calculator. Alături de prietenii adevărați cutreierai munții și te afundai în întunecimea peșterilor, salvai domnițe din mâinile piraților, descopereai stele pe cer. În universul copiilor de altădată erau doar păpuși și trenulețe, căluți de lemn și mingi, cuburi de plastic și limonine. Nu existau telefoane mobile și nici calculatoare.

„Prima păpuşă s-a născut odată cu prima fetiţă“, spunea, atât de frumos, Anatole France. La începuturile omenirii, copiii se jucau cu obiecte construite din lucruri care se găseau în natură: lemn, piatră și os. În Grecia Antică și în Roma Antică se realizau păpuși din lut, teracotă sau ceară, iar arcurile cu săgeți erau din piatră sau lemn. Odată cu trecerea timpului, jucăriile s-au diversificat. Când au apărut trenurile, mașinile, avioanele, tancurile, submarinele, toate aceste invenții au fost reproduse, în miniatură, și pentru copii. Fiecare copilărie a avut propriii eroi: pe Mickey Mouse sau păpușa Barbie.

Sfera copilăriei, mingea

Nu există copil care să nu fi avut o minge. Rudă cu Soarele, cu Luna și Pământul, mingea a fost, este și va fi una dintre cele mai miraculoase jucării inventate de om. Un vechi mit grecesc spune că Zeus s-a jucat în copilărie cu o sferă perfectă, alcătuită din cercuri de aur, în jurul căreia se rotea o pereche de inele. Jocurile tradiționale cu mingea, scrie Cristian Cheșuț în cartea „Ludeo, ergo sum“, ca parte integrantă a zestrei culturale a umanității, au constituit suportul pe care, ulterior, s-au dezvoltat sporturile moderne cu mingea.

Copiii de altădată nu aveau mingi din plastic sau cauciuc, ci unele din cârpe. Când încă nu era „Rege“, ci doar Gică, Hagi se juca alături de copiii din satul dobrogean Săcele cu o minge din cârpe. „Ne jucam ca la ţară, poarca, miuţa. Aveam o minge făcută de bunica lui Hagi din cârpe“, povesteau foștii lui tovarăși de joacă. Altădată, dădeau cu piciorul într-o băşică de porc frecată cu mălai şi sare. Când nu băteau băşica, săreau coarda, pe care o legau de un stâlp şi săreau ca toți dracii.

Mingea de cârpă apare în multe mărturisiri ale scriitorilor din vremea copilăriei. „Întotdeauna luam cu noi o minge – de cârpă, firește, sau de burete – şi încingeam pe plajă, sub coasta mărăcinoasă a Constanţei, un fotbal pe cinste, după care ne aruncam în valuri într-o bălăceală buimacă, ne jucam de-a v-aţi-ascunselea în adâncuri, cunoşteam meşteşugul de a scoate nisip, ori pietre, ori obiecte pierdute de la sase-şapte metri sub apă, făceam pluta cu burţile în sus, legănaţi de hulă, săream de pe cele mai înalte blocuri ale digurilor sau de pe grinzile instalaţiilor de prins aterină (bună, aterina prăjită, cu roşii!). Hoinăream la Mamaia, ne atrăgeau aici toboganele, dar mai cu seamă vila-vapor – o casă construită în formă de vapor, asta, imaginaţie! – cu punte şi horn, aflată pe malul Siutghiolului, părăsită, o vreme, după război“, retrăia cei mai frumoși ani Constantin Cioroiu în volumul „Litoralul. Ghid sentimental“.

„Îmi dau seama că nu mă voi elibera niciodată de amintiri. Alergam de dimineaţa pînă seara tîrziu pe maidane şi băteam cu desperare o minge de cîrpă. Din cînd în cînd, cîte unul din noi cădea şi-şi zdrelea genunchii într-o cutie goală, ruginită, de conserve. Căutam în lăzile cu gunoaie, scoteam din dejecţii o cîrpă şi ne legam rănile“, povestea și dramaturgul Aurel Baranga în revista „Flacăra“ din anul 1964.

O povestioară publicată în „Universul copiilor“ din anul 1964 este una dintre cele mai frumoase lecții de viață. Este povestea tristă a lui Dănuț, care are o minge adevărată, însă, neavând prieteni, nu se poate bucura de ea. „N-are decât cinci ani. Îl cheamă Dan. Tatăl lui e om cu stare și vrea să-i dea o creștere aleasă, de aceea micul Dan nu prea poate face ce vrea. El judeca lucrurile privind lumea cu nasul pe marginea mesei, și nu prea e lămurit. Are un prieten bun, un câine, și un dușman, o clanță. Zilnic sta rezemat cu fruntea de fierul rece al porții privind dincolo, spre terenul viran, unde o droaie de copii bat cu înverșunare o minge de cârpe. El are una adevărată, dar nu-i place. De necaz nici nu se mai uita la ea. La masă sta trist, seara în pătuc visează la mingea aceea de cârpe pe care ar bate-o și el cu copiii. Taică-su însă nici nu vrea să audă. «Auzi! Cu copiii de țigan!»“.

Păpușa, „miracolul creat de om“

Dacă universul băieților se învârtea în jurul unei mingi, cel al fetelor era păpușa. „Dacă omul este cu adevărat miracolul creat de Dumnezeu, atunci, cu siguranță, păpușa este miracolul creat de om“, spune profesorul universitar Cristian Cheșuț. Păpușa a fost prietena fetiței care nu avea cu cine să se joace și tot păpușa a fost primul pacient al doctoriței care, în joacă, după ce asculta cum bate inima, îi făcea o injecție, fie că era sau nu bolnavă. Păpușa a fost cea care a însoțit, în vis, Cenușăreasa la bal, după ce i-a împrumutat rochia de mătase și condurul de cristal din picioare. Pentru ca lumea copilăriei să nu se piardă niciodată și fetițele să poată să viseze, adulții s-au întrecut pe ei și au născocit cele mai frumoase păpuși.

De departe, în România, cea mai râvnită păpușă a fost cea produsă de vestita fabrică „Arădeanca“. O fetiță în miniatură, cu ochi de Voroneț, cu obraji de culoarea cireșii, cu rochiță de catifea și dantelă, era tot ce-și putea dori o fetiță de altădată. parcă îți era și frică să o atingi, de teamă să nu o strici și să dispară vraja. Păpușa, fie că se numea Anca, Liliana, Veronica sau Oana, avea locul său unde stătea: pe noptieră. La nunți, ea primea rochie de mireasă în miniatură, voal pe cap și trona pe mașina cu care era plimbată mireasa.

Sute de oameni munceau ca să fie mai frumoasă copilăria tuturor fetițelor. „La întreprinderea Arădeanca, din oraşul care i-a împrumutat numele, peste 83 la sută din volumul producţiei înseamnă jucării. Păpuşi şi figurine din mase plastice. Şi mingi. Dar mai ales păpuşi. Vreo 900 de muncitori lucrează numai pentru aceste produse. Căţeluşi, iepuri, ursuleţi, veveriţe şi mai cu seamă Ancuţe, Liliene, Georgete. Sabine. Mioare. Nicolete, Veronici. Anual, de la Arad pleacă în toată țara – pe lângă 500.000 de mingi și 2.200.000 de figurine – vreo două bune milioane de păpuși. În afară de un apreciabil număr de asemenea «fetițe» care iau drumul exportului. Unitatea este în curs de mutare într-un modern si încăpător sediu. Ca orice întreprindere serioasă, Arădeanca şi-a diversificat cu ambiţie producţia: circa 100 de sortimente de păpuşi“, scria revista „Flacăra“ în 1980.

De la păpușa de carton la păpușa care face cu ochiul

O întreagă hală de confecții era a lucrătoarelor care se ocupau de îmbrăcămintea păpușilor. „La pictat lucrează 130 de tinere. Vreo 20 din aceste fete pictează numai ochi de păpuşi. În România, în Anglia ori în Irak, un popor de Sînziene si Claudii duc în casele cu copii unda de zâmbet a privirii cu care le-a dăruit mâna de catifea a fetei din Arad, în dezmierdarea fugară a pensulei minuscule din această poveste adevărată cu oameni mari, care trudesc o viață pentru fericirea a milioane de copii“.

La început, în anul 1949, la „Arădeanca“ a apărut prima păpușă, care se numea Rodica. Era confecționată din carton, umplută cu rumeguș și pictată manual. Această jucărie a fost produsă câțiva ani buni, în mii de exemplare. Cu timpul, păpușile de la „Arădeanca“ au crescut, ajungând la înălțimea puiului de om. Aveau 70 de centimetri înălțime, făceau cu ochiul și vorbeau. Nu doar copiii au fost fermecați de păpuși, ci și adulții: un anunț publicat în ziarul „Adevărul“ în anul 1990 suna cam așa: „Cumpăr păpușă cu cap de porțelan, ofer valută, Timișoara, telefon 961/44759, zilnic după ora 18“.

„Păpușica cu cosițe aurii continuă să zâmbească“

Vestita fabrică din Arad a adus fetițelor prietene după chipul și asemănarea lor după o perioadă grea prin care trecuse România. Vorbim de cel de-Al Doilea Război Mondial, când, dacă alimentele de bază erau raționalizate, de jucării nu mai putea fi vorba să se producă sau să le cumpere cineva. „Nu mai sunt multe magazine de jucării în Bucureşti. Le-a nimicit şi pe ele răsboiul. A nimicit și această prăvălie de iluzii – dacă nu a nimicit iluzia însăși. Negustorii de jucării nu mai fac treburile bune dinaintea răsboiului. Ceea ce este perfect explicabil în perioadele de criză materială, când preocuparea care le acoperă pe toate, hrana, cea de toate zilele, primează“, scria ziarul „Universul“ în decembrie 1947.

Cu toate acestea, copiii care au supraviețuit războiului voiau să se joace, dar nu cu tancuri, soldați de plumb și avioane. Naivitatea jucăriilor intrase într-o altă epocă. Încă din anul 1934, pediatrii atrăgeau atenția părinților să nu cumpere jocuri periculoase, cum ar fi puști, săbii, revolvere și să privească mândri la copiii lor care „înarmați cu aceste jucării pășesc țanțoși, provocatori ca niște adevărați eroi și se joacă de-a războiul cu alți copii“. Practic, copiii care se jucaseră cu arme în miniatură care apăruseră după Marele Război au devenit soldați în cel de-Al Doilea Război Mondial și ceea ce țineau în mână nu mai era o jucărie, ci o armă care ucidea.

Frumoasa din Pădurea Adormită, trezită de claxoanele tramvaielor

Când însă mirosul prafului de pușcă și zgomotul alertelor aeriene deveneau amintire, prin vitrinele magazinelor cu mărfuri de consignații au început să apară jucăriile unor epoci liniștite, acele bijuterii ale meșteșugului artistic francez sau italian care au încălzit orele de joacă ale unor întregi generații de copii.

„Zâna din Pădurea Adormită care-și doarme somnul fericit într-un pătuț de mătase în așteptarea lui Făt-Frumos din Lacrimă doarme acum mai puțin senină în vitrina prăvăliei de pe strada cu tramvaie și cu automobile care claxonează. La picioarele ei veghează cu privirea blândă inimosul câine St. Bernard, care așteaptă să fie călărit de alt Nicușor, și care să-l lovească cu călcâele bocăncuțelor în burta plină de câlți. Trenul electric, pe șinele căruia atâția copii și-au purtat primele visuri, va mai oferi poate și altor copii primele năzuințe spre orizonturi noi. Într-un coș, patru păpuși stau la sfat. Una este o prințesă adevărată, cu coroană de argint pe cosițele blonde. Mai poartă cu ea parfumul fetiței care a legănat-o în fiecare seară, lângă care a dormit noapte de noapte, fetița s-a făcut mare. Dar păpușica cu coroana de argint a continuat să-i zâmbească și acum, după cum i-a zâmbit și în seara aceea când fata a venit acasă cu ochii plânși, după prima ei deziluzie sentimentală. Fata se mărită acum, păpușa a fost pusă în vânzare. Dar păpușica cu cosițe aurii continuă să zâmbească“, se încheie un reportaj al lui I. Vornic.

Copiii aristocraților, văduviți de jocul în aer liber

Deși copiii niciodată nu au făcut diferențe între ei în timpul jocului, părinții erau cei care impuneau, în unele epoci, cine să facă parte din universul lor. Revistele de sănătate din anul 1880 acordau un spațiu generos jocurilor copilăriei. De regulă, pentru copiii satelor și ai mahalalelor, izolarea era imposibilă, iar multiplele lor handicapuri nu erau legate de singurătate, scrie Adrian Majuru în cartea „Copilăria la români“. Medicii deplângeau, în schimb, copilăria petrecută în familiile înaltei burghezii sau în mediile aristocratice, unde „este deplorabil a vedea izolațiunea și vegetațiunea unor copii cărora nu se permite de a se juca cu copilul vecinului pentru că acesta nu posedă un titlu de noblețe“. „Societatea și-a impus regulile și interdicțiile copiilor în funcție de categoria lor socială, de nivelul de educație și cultură. Cu toate acestea, etanșeizarea nu a reușit niciodată complet, iar transferurile materiei ludice între lumi s-a operat neîncetat“, mai scrie istoricul.

Câteva decenii mai târziu, în mahalale, maidanele deveniseră spații de joacă uriașe și, de cum se încălzea vremea. „porneau piedicile, leapșa, capra franțuzească. Iarna, bucuroși de vremea rea erau numai copiii. Unde noroiul era mai cleios, acolo se adunau. Pe zăpadă, bătăile cu bulgări scoteau câte un geam de la locul lui, iar datul pe gheață așeza pe mulți la pat până li se dregea noada“.

Jocurile care-i învățau pe copii să fie o echipă

Odată cu trecerea timpului, jocurile s-au diversificat. Ursul doarme, Am pierdut o batistuță, Coarda, Leapșa, De-a v-ați ascunselea, Țară, țară, vrem ostași, Șoarecele și pisica, Poarca, Șotron, Trombon sunt doar câteva jocuri ale copiilor de altădată. ceea ce este de semnalat este faptul că toate aceste jocuri se jucau în echipă, fiind nevoie de mai mulți copii, jocuri care legau prietenii, care îi învățau pe cei mici spiritul de echipă. La fel de îndrăgite erau Piticot, Nu te supăra frate, Monopoly, Scrabble, GO, Țintar.

Dar părinții în special, și societatea în general, n-au învățat nimic din lecțiile trecutului, iar cuvintele pediatrilor care imediat după Primul Război Mondial au atras atenția asupra faptului că a-i pune în mâna copilului o armă de jucărie nu este o soluție bună au fost neluate în serios. Industria jocurilor s-a diversificat și, pe lângă jucăriile care imită aproape perfect armele de distrugere, au apărut jocurile pe calculator care nu mai respectă menirea unui joc sau a unei jucării: aceea de a educa, de a face copilul mai bun. Multe jocuri de pe console propagă doar violența și moartea. Copiii stau ore în șir în fața unui ecran unde se bat, se învrăjbesc și ucid. Comportamentul deprins în mediul online se revarsă apoi și în puținul timp pe care cei mici îl mai petrec în aer liber, alături de prieteni, imaginari sau nu. Îi vezi grupuri-grupuri pe străzi, fizic apropiați, dar fiecare în lumea lui, butonând un telefon din ce în ce mai inteligent.