„Un secol de ceaţă“, cel mai recent roman al lui Matei Vişniec | FRAGMENT

„Adevărul“ vă oferă un fragment din romanul "Un secol de ceaţă" de Matei Vişniec, apărut de curând la Editura Polirom, colecţia „Fiction Ltd”, în ediţie cartonată.

„Aş plasa acest roman în categoria ficţiunilor istorice, deşi toate bazele sale de plecare sunt reale; ele se hrănesc din evenimente trăite de propria mea familie, precum şi de mine însumi în naveta mea culturală Est-Vest. Evident, orice asemănare cu persoane reale este întâmplătoare, dar sute de oameni vii se oglindesc în aceste pagini. Umbra lui Hitler şi umbra lui Stalin planează deasupra multor capitole şi nu întâmplător partea a doua a cărţii se intitulează «Răul are întotdeauna un frate geamăn».

Am încercat să înţeleg eu însumi, scriind, de ce oamenii nu învaţă mai nimic din greşelile trecutului şi mai ales de ce repetă erorile servituţii voluntare. Ceaţa ideologică despre care vorbesc în carte nu s-a risipit în acest început de secol, iar pe alocuri mi se pare că se îndeseşte, chiar în multe minţi subtile şi în multe suflete generoase.

Îl invit pe cititor să se îmbarce în lectura acestei cărţi pentru a-şi face singur o părere despre dilemele secolului trecut şi despre cele profilate la orizont. Cu acest avertisment tragic, lăsat nouă moştenire încă de la grecii antici: doar problemele au soluţii, nu şi dilemele…” (Matei Vişniec)

FRAGMENT

„ — Ce s‑a întîmplat în acea după‑amiază la gara din oraş?

   — Ei, la gara din oraş s‑a întîmplat ceva foarte dezagreabil. Şeful gării, un anume Arcadie Sclipa, a venit personal să mă anunţe că avea o problemă cu portretul lui Stalin care era agăţat de ani de zile acolo, deasupra uşii dinspre peron. L‑am întrebat ce se întîmplă, dar mi‑a spus: „Mai bine veniţi să vedeţi cu ochii dumneavoastră“. Am vrut întîi să merg la gară cu maşina, dar nea Năică mi‑a spus: „Tovarăşe Gîndacu, avem deja un mort, vreţi să mai omorîm pe cineva pe ceaţa asta?“. Aşa că ne‑am dus pe jos, cred că era pe la ora şase după‑amiază. Evident, ne‑am încrucişat cu mulţi oameni care umblau ca bezmeticii prin ceaţă. Iar cînd ne‑am apropiat de gară, ne‑am încrucişat cu oameni care erau în mod clar ameţiţi de alcool, de altfel aveau cu ei sticle pe jumătate pline cu vodcă, damigene, găletuşe de copii, căni şi ulcioare, iar unii chiar găleţi… Cu cît ne apropiam mai mult de gară, cu atît ne izbea mai tare un miros de vodcă, de parcă acolo ar fi fost o distilerie de alcool. Iar cînd am ajuns pe peron ne‑am izbit de o coloană de oameni, mai ales bărbaţi… Toţi stăteau la coadă, rîzînd şi glumind, cîntînd şi chicotind. Arcadie Sclipa m‑a tras după el prin ceaţă, avea el nişte repere ale lui, o busolă personală după care se ghida prin ceaţă… M‑a dus pînă sub portretul lui Stalin, numai că portretul nu se vedea, era învăluit de ceaţă. În schimb, de sus curgea un şuvoi de vodcă, era ca şi cum acolo s‑ar fi aflat o cisternă plină de vodcă şi cineva ar fi deschis un robinet. Sute de oameni făceau coadă ca să‑şi umple cu vodcă sticlele, damigenele, cănile şi găleţile. Un anume Costache, acarul gării de mai bine de 20 de ani, menţinea ordinea, iar cînd unii se îmbulzeau sau voiau să treacă peste rînd, îi apostrofa, le spunea: „Calm, calm, ajunge pentru toată lumea“. Nu mi‑a venit să cred ceea ce am văzut şi de altfel n‑am pomenit atunci nici de acest fapt în raportul meu. L‑ am întrebat totuşi pe Arcadie Sclipa : „De unde curge vodca asta?“. Iar Arcadie Sclipa mi‑a răspuns: „De la el“. Acest Arcadie Sclipa nu‑mi era chiar prieten apropiat, dar ne aveam bine, iar din cînd în cînd, sîmbăta, mă invita la el, unde mai veneau cîte un doctor din oraş, directorul băncii şi cîte un profesor şi jucam taroc. Aşa că m‑am abţinut să fac vreun comentariu. Ce era să spun? Nici Arcadie Sclipa nu a mai spus nimic, dar a scos două păhărele din buzunar şi mi‑a întins unul. Cred că vodca aceea curgea din portretul lui Stalin aşa cum uneori curg lacrimi din cîte o icoană… Dar poate că şi noi eram pe cale de a înnebuni… Aşa că l‑am imitat pe Arcadie. Am întins şi eu paharul, iar cînd s‑a umplut am ciocnit cu dînsul. „Sănătate“, am spus. „Că‑i mai bună decît toate“, a răspuns Arcadie Sclipa. Apoi am băut. Am golit fiecare paharul dintr‑o sorbitură. Vodca era excelentă.”