Interviu Regizorul Andrei Ujică, despre nostalgia autoritarismului: „Țările sunt pregătite foarte rar să-și privească propria istorie cu onestitate“

Andrei Ujică crede că luciditatea e o formă rară de curaj. Într-o lume dominată de fluxul de imagini și nostalgii periculoase, regizorul vorbește despre fragilitatea memoriei colective și despre cât de greu e să înfrunți adevărul istoric fără să-l îndulcești.

Omagiat la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) cu Premiul de Excelență pentru contribuția sa la arta cinematografică, Andrei Ujică (74 de ani) rămâne una dintre cele mai lucide și mai provocatoare voci ale documentarului românesc. Autor al unor filme-cult precum „Videogramele unei revoluții“ și „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu“, cineastul explorează, de peste trei decenii, felul în care imaginea rescrie istoria și cum realitatea se transformă sub ochii noștri în spectacol. Stabilit în Germania din anii ’80, dar mereu atent la pulsațiile societății românești, Ujică privește astăzi către o lume aflată în plină metamorfoză digitală, în care adevărul, ficțiunea și propaganda se amestecă într-un nou limbaj al ecranului.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Andrei Ujică vorbește despre felul în care inteligența artificială va schimba nu doar cinematografia, ci și percepția noastră asupra realității, despre nostalgia autoritarismului care reapare în discursul public românesc și despre cât de greu e, totuși, să privim istoria comunismului fără să o transformăm într-o poveste comodă.

„Weekend Adevărul“: Îmi vine în minte o frază scrisă de jurnalistul de film Richard Porton despre „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu“: „Acest film a făcut ca majoritatea filmelor de ficțiune să pare banale și plictisitoare“. Se întâmpla în anul prezentării documentarului la Cannes. Credeți că astăzi România mai oferă posibilitatea unui astfel de documentar, pe lângă care filmele de ficțiune să pară banale și plictisitoare?

Andrei Ujică: Este greu de răspuns la întrebarea asta. Pe de o parte, acum suntem într-un alt moment istoric, suntem în pragul unei alte schimbări de epocă pe care nu o înțelegem încă. Și pe de altă parte, suntem într-o plină revoluție tehnologică: ceea ce aduce mai ales AI-ul este încă de neestimat. Poate fi numai vag aproximat, dar va fi o schimbare radicală din domeniul industrial până în domeniile umanist și artistic. Așa că, foarte curând, relația dintre ficțiune și non-ficțiune în general, sau ficțiune și documentar se va reformula, și într-o perioadă de tranziție va fi și un moment confuz în care diferența asta aproape va dispărea.

Politicienii de extremă, „niște deraieri efemere“

Dumneavoastră cum vedeți situația socio-politică din România – alegerile și succesul de care s-au bucurat, în rândul electoratului, lideri bizari care promovează elemente de ideologie comunistă, ultranaționalistă și chiar fascistă?

Suntem din nou legați și de aspecte tehnologice, mediologice, de mediatizare. Noile rețele sociale au deschis drumul democrației directe, care nu mai este mediată prin instrumente de presă. În România, din pricina numărului foarte mare de oameni care lucrează în străinătate, deci de emigranți temporari, rudele bătrâne rămase la țară sunt învățate să folosească TikTok, Facebook sau Instagram ca să poată comunica mai repede. Asta deschide posibilitatea ca la nivelul acesta sau în mediile acestea să se poată răspândi mesaje populiste, simpliste, de toate felurile, teorii ale conspirației care prind mai ușor la populație, în anumite momente. Și în materie de cinema, am asistat la situații în care telenovele sau seriale foarte proaste au prins și ele la o foarte mare categorie de public, mult mai mult decât filmele de calitate, vorbesc chiar de filme comerciale de calitate. Așa și aici. Și atunci, dintr-odată, a apărut în mod surprinzător un fel de contra-revoluție, care vine de jos de tot, antimodernă și cu accente antidemocratice. Lumea democrată și luminată ar trebui să își pună serios această problemă. E un fel de nostalgie a unui autoritarism în general, care anumitor oameni le dă mai multă siguranță. Nu e vorba doar că se reactivează niște poncife comuniste; surprinzător este că se reactivează poncife legionaroide. De fapt, fasciste în felul în care au fost cultivate de naționalismul târziu al regimului Ceaușescu, care-și căpătase eticheta de comunism naționalist. Asta s-a întâmplat.

Ce e ușor ciudat, jenant puțin, în România este faptul că, nu știu de ce, pe spectrul politic contemporan, noi oferim personaje mai penibile decât în alte părți. Adică oamenii noștri de extremă dreaptă, nu știu cum, sunt și mai ridicoli și mai deranjanți decât cei din Polonia, din Germania sau din Italia. Și asta ar trebui să ne dea de gândit. Așa cum sunt jalnici și cei de la putere, sunt jalnici și cei din opoziția anarhică, e la fel de penibilă. Și este foarte ciudat ca un fel de om din acesta cu deraiere protocronistă mistică, cum e Georgescu, să prindă la lume, să fascineze atâtă lume, ca un fel de pastor neo-evanghelic prin America, care aduce nu știu ce comunități în momente de isterie extatică.

Vi se pare că aceste personaje ar fi material bun pentru un documentar?

Da, sigur. În principiu, ar fi și personaje de film de non-ficțiune, bineînțeles, și personaje de film sarcastic și de satire extraordinare în domeniul ficțional. E puțin prea devreme să te ocupi de lucrurile astea, mai ales că nici nu știi dacă trebuie să le acordăm o importanță reală sau că sunt numai niște deraieri efemere.

Ce ne leagă de trecut

E foarte interesant că filmele acestea despre revoluție, despre comunism, continuă să stârnească interesul. Am avut două filme cu mare succes legate de revoluție, „Anul Nou care n-a fost“ al lui Bogdan Mureșanu, și „Libertate“ al lui Tudor Giurgiu. De ce credeți că poveștile legate de perioada asta încă stârnesc interesul oamenilor?

Nu mi se pare nimic deosebit în interesul acesta. Asta se întâmplă întotdeauna față de evenimente istorice majore care, în momentul în care își capătă locul în fluxul istoric, trezesc pentru foarte multă vreme interes, te poți întoarce oricând la ele. La nivel global, după Al Doilea Război Mondial, 50 de ani s-au făcut mereu filme, s-au scris cărți, s-au scris piese de teatru despre evenimentul acesta, la fel și despre Revoluția franceză. Implozia Blocului Sovietic în 1989, la exact 200 de ani după Revoluția franceză, este nu doar un moment istoric extrem de important, dar încă foarte recent, și poate fi pentru multă vreme analizat, decodat și reflectat asupra lui și așa se va și întâmpla. Deci e un lucru firesc.

Interesul oamenilor este de asemenea firesc, deoarece întotdeauna omul e dispus să acorde o atenție specială momentelor istorice importante. Iar dacă e vorba chiar de un moment istoric major, recent, atunci e încă mai interesant, deoarece e legat de propriile amintiri sau, la generații foarte tinere, de amintiri și de implicațiile asupra propriei familii, a părinților.

Credeți că România este pregătită azi să-și privească propria istorie cu onestitate, așa cum o faceți dumneavoastră în documentare?

În general, din păcate, țările sunt pregătite foarte rar și doar temporar să-și privească propria istorie cu onestitate. Există acest demers în momente de mare agitație emoțională care apar de obicei după o ruptură sau după o schimbare istorică, dar tendința naturală a omului și a istoriografului e întotdeauna de a romanța puțin.

Ajută asta?

Din păcate, nu ajută foarte mult. E comod emoțional, dar nu ajută cu adevărat.

Subiectivismul de a fi

Din acest an școlar se va preda la clasa a XII-a „Istoria comunismului din România“. Cum credeți că ar trebui să arate această disciplină?

Nu am niciun fel de idee cum s-a gândit Ministerul Educației să facă programa acestei noi discipline și ce fel de manuale vor apărea, cine a scris manualele respective. Istoria comunismului din România, ca istoria oricărei epoci, se poate scrie în foarte multe feluri. Depinde de ideea că ar exista o istoriografie, deci o știință istorică, obiectivă, care e dedicată numai neutralității științifice, lucru care este o iluzie. Fiecare istoric e la rândul lui produsul unui context social și al unei influențe ideologice etc. Un exemplu foarte bun e, de exemplu, să citești o biografie a lui Napoleon în paralel: una scrisă de un franțuz, a doua scrisă de un neamț, a treia scrisă de un polonez și a patra scrisă de un rus. Ai impresia că e vorba de patru persoane cu totul diferite. Așa este și cu istoria comunismului. E doar de sperat că cei care vor scrie manualele respective vor face eforturi de obiectivitate. E o epocă ce și-a avut complexitatea ei și nu e așa de simplu de etichetat și de dat la o parte. Nu poate fi prezentată doar într-o manieră alb-negru. În fine, sper că cei care s-au gândit la introducerea acestei discipline și cei care o vor pune în practică o vor face cu toată seriozitatea.

Știți că acum filmele au un rol din ce în ce mai important în modelarea mentalităților. A fost serialul „Adolescență“, pe Netflix, pe care premierul Marii Britanii a hotărât să-l difuzeze în toate liceele având în vedere mesajul foarte actual. Poate fi Istoria comunismului predată prin filme?

Noile generații sunt, fără îndoială, mult mai fixate vizual decât generațiile literaturo-centriste dinainte de anii ’70, pentru ei filmul are același efect pe care l-au avut cărțile pentru generațiile dinainte. Deci în măsura în care ar exista un număr de filme istorice serioase, ca să poată fi arătate la școală despre subiectul în cauză, ar fi foarte bine să fie arătate. Eu nu știu să vă spun aici că n-am cercetat. Nu cred, însă, că există suficiente filme care să explice unor tineri de astăzi întreaga perioadă comunistă, cei 45 de ani din România. „Autobiografia lui Ceaușescu“ poate să le explice destul de bine până la un punct destul de îndepărtat și cu ghidajul unui profesor de istorie care să le explice diverse lucruri. Ar putea fi foarte bine folosit documentarul, dar pentru anumite etape izolate din acea epocă. Pentru alte momente nu știu dacă avem încă un film. Probabil că nu avem un film istoric real, echilibrat, așa, despre colectivizare sau despre procesele politice din anii ’50. Ar fi bine, e un lucru sigur necesar și, pe de altă parte, de la sine înțeles că în predarea istoriei în ziua de azi se atrage și filmul alături de materialele scrise, adică de cărți și tratate de istorie.