Realităţi răsturnate

Radu Afrim are la dispoziţie totul şi îşi permite totul, în „Câtă speranţă“, noul spectacol al Teatrului Odeon din Bucureşti. Afrim a lucrat cu ceamai bună trupă din Bucureşti, cu actori dispuşi să experimenteze şi să meargă foarte departe alături de regizorul în care cred.

Regizorul a construit acest spectacol dintr-o poziţie care îi dă voie întotdeauna să întoarcă pe dos teatrul - cea de orchestrator multipremiat. Este un unghi din care îşi permite să rişte. Apoi, Afrim mai are la îndemână un lucru deloc de neglijat: curajul său.

„Câtă speranţă" nu este un spectacol perfect. Începe cu un monolog-şoc rostit de Virginia Rogin şi care musteşte de autoironia lui Afrim. Regizorul este acuzat chiar de personajul din spectacolul său că metamorfozează tot ce e vital în ceva cu totul şi cu totul dizgraţios. „Numai un orb sau un împuţit ne-ar putea transforma ceea ce ne e mai drag pe lume în pişat şi căcat. Poate fi de înţeles ca un autor de teatru să aibă o obsesie, că a rămas încă la stadiul de caca-pipi, nicio problemă, nimeni nu îi interzice să se distreze cu obsesia lui acasă la el", spune „Soţia", în monologul „Cum mi-am întâlnit soţul".

„Câtă speranţă" se continuă apoi cu un interludiu de cabaret cu efectul scontat, dar se prăbuşeşte de la înălţimea la care se ridicase aproape instantaneu printr-o scenă care te face să aştepţi prea mult adevăratul spectacol. Este singurul defect în alternanţa momentelor.

Scena „Uşor ca fulgul", cu visătorul şi domolul care se trec reciproc strada, poate fi ori dinamizată, ori mutată în altă parte, dar trebuie făcut neapărat ceva cu ea. Însă, după ce trece acest hop, „Câtă speranţă" este de neoprit. Restul de scenete de teatru absurd, cu intrigi independente, oferă o fotografie clară a inventivităţii lui Afrim, bună de pus în ramă. În trei ore (fără pauză), surprizele regizorului te lasă cu gura căscată.

Cu un text adaptat şi care sună foarte bine pe româneşte, Radu Afrim aruncă publicul în mai multe universuri paralele. Jocul fanteziei sale este total. Personajele vorbesc colorat, se îmbracă ţipător, comunică cifrat, înţelegându-se perfect şi îşi creează propriile momente de glorie, din care ies mai mereu cu demnitatea netăiată.

Două mari actriţe

La „Câtă speranţă" râzi enorm şi simţi la fel de mult când îţi sunt aruncate în faţă toate defectele de construcţie ale naturii umane. Când dai nas în nas cu ipohondrii, când asculţi poveştile unor falşi turişti, când te înduioşează monologul unei nebune, când vezi de la o fereastră disperarea unei femei care vrea să fie iubită, când te duci la circ şi dai peste un criminal.

Un bărbat şi-ar dori să fie în pielea altui bărbat pentru a pune mâna pe sânul soţiei acestuia, altul încearcă în zadar să obţină o întâlnire de la o doamnă foarte ocupată, altul îşi sună fosta iubită după treizeci de ani ca să recupereze un portofel pierdut, doi bărbaţi şi o femeie dezbat filosofia constipaţiei, în salonul unui spital, o profesoară de geografie o convinge pe mama unui elev că Pământul este plat, iar secretul fericirii este o pălărie albastră.

Există două momente despre care te simţi dator să vorbeşti imediat cum ai ieşit din sală. Este, mai întâi, monologul Dorinei Lazăr, turista care amestecă senzaţiile şi amintirile după ce îşi povesteşte pe nerăsuflate o călătorie „absolut fabuloasă", din care nu a înţeles nimic.

Apoi, Rodica Mandache îţi detonează admiraţia cu un monolog-bombă şi cu un umor aproape nuclear. Bătrânica israeliană incontinentă află că este foarte admirată în China, este iubită „fiindcă pur şi simplu aşa stau lucrurile" şi mai află că „viaţa este totuşi cam ciudăţică, lumea e plină de întrebări fără răspuns, de lucruri de neînţeles, imprevizibile", atunci când i se propune să devină şeful statului major al armatei chineze.

Actorii sunt mai mult decât formidabili şi au interpretări entuziasmante. Aici merită nominalizată toată distribuţia, fără excepţie.

Într-o scenografie care serveşte perfect scopului, cu uşi în care intri şi ieşi din alter-egouri, cu o poezie sonoră semnată de Vlaicu Golcea şi care se mulează pe glasuri amplificându-le, „Câtă speranţă" este un spectacol pe care îl vezi relaxat şi care îşi ia libertatea de a fi înţeles într-o mie de feluri.
Spectacolul este o porţie de teatru din care ai mai gustat tot în bucătăria lui Afrim. Ingredientul său principal este tristeţea ironiei.