Foto Povestea lui Iosif Iser, pictorul care a desenat soldații de pe front și uimitoarele sale călătorii în Orient şi Occident

În Dobrogea, Iosif Iser s-a îndrăgostit de ochii migdalați ai cadânelor și de misterul turbanelor, dar și de farmecul oriental al zonei, pe care l-a surprins în culori. În Franța a fost vrăjit de plajele unde lumea boemă se etala, de malurile Senei, de case și grădini vechi, iar în Spania de luminile și umbrele vechilor așezări antice.

Într-o zi însorită de vară, în fața Cazinoului din Constanța, un tânăr artist schița portretele-caricatură ale jucătorilor la bacara și le vindea pe un pol. La confluența a două epoci, două lumi trăiau despărțite de o ușă. Înăuntru se pierdeau averi, iar afară, un tânăr artist încerca să supraviețuiască. Era Iosif Iser, cel care avea să fie unul dintre cei mai talentați pictori români.

Iosif Iser a ajuns în Dobrogea după ce a fost mobilizat ca soldat într-un regiment de infanterie din Ploiești în anul 1913. Ajuns în acest colț de țară, a descoperit un ținut și chipuri care l-au fermecat, lăsând pe pânză chipuri ale celor care trăiau aici. „Dobrogea m-a ajutat să mă cunosc pe mine însumi și să descopăr ce îmi era propriu, rămânându-i îndatorat pentru tot restul vieții“, mărturisea artistul. „Orizontul meu vine din Dobrogea. Dobrogea a fost, cred, cea mai bună școală pentru mine. Am rămas sufletește puternic legat de Dobrogea și cred că nimeni n-a înțeles-o mai bine ca mine. Până în 1939 în fiecare an o vizitam regulat. Toate motivele mele orientale își trag ființa din Dobrogea și din amintirea petrecută pe solul ei. (…) Compoziția peisajului dobrogean e haina mea: peisajul acela plat, nud, jos, animat de personajul masiv, atât de monumental al locului, apare mult mai bogat decât priveliștea cea mai luxuriantă din lume“.

În acest ținut, pe care l-a colindat pe jos, a descoperit, așa cum spunea Ion Minulescu, „acele pitorești cimitire tătărești, adăpostul cadânelor văduve, al căror bocet monoton ținea isonul vântului care le umfla șalvarii“. A fost ținutul în care a revenit apoi iar și iar. Artistul considera că turcoaicele și tătăroaicele sunt monopolul lui și nu admitea niciun fel de concurență. Când Theodor Pallady a pictat și el câteva turcoaice, Iser a răbufnit nemulțumit. Atunci, Pallady i-a replicat: „E o deosebire între odaliscele noastre, ale mele sunt dintr-un harem din Constantinopol, ale dumitale sunt turcoaice vulgare din Balcic“.

Mobilizat pe o ambulanță în Marele Război

Începutul Primului Război Mondial l-a găsit la Paris și Iser s-a întors în țară printr-un lung ocol pe mare: Marsilia, Constantinopol și Constanța. A fost mobilizat mai întâi pe o ambulanță, iar când superiorii lui au aflat că este pictor, a fost chemat la secția cartografică. În spatele frontului a descoperit tot atâtea drame ca în tranșee: soldați în noroaie, morți de foame și gălbejiți de tifos, imagini întipărite pe retină pe care le-a redat în lucrările sale și aceste picturi au fost expuse la Iași, în primăvara anului 1918.

Orientul îl cucerise cu totul, astfel că, după terminarea războiului, artistul a plecat mai departe, în căutarea ochilor migdalați, călătorind în Turcia, surprinzând ca nimeni altul peisaje idilice din Constantinopol, dar și din Balcic, „orășelul turcesc ascuns în râpe, răsfirat între maluri înalte rotunjite ca niște spinări de cămilă și ridicând minarete ascuțite la marginea golfului pe care dansau caice“, așa cum îl caracteriza criticul de artă Alexandru Busuioceanu. Și el, ca mulți alți artiști și scriitori, s-a lăsat vrăjit de mirajul locului, dar și de cei care trăiau aici: tătari, turci, bulgari, o „lume colorată se mișca fără grabă, cu turbane, cu șalvari, cu feregele, înflorind și mai mult decorul și amintind de țărmuri însorite asiatice sau egeene“ și „realizează mai întâi un număr mare de compoziții cu portrete de tătari și peisaje monumentale“.

„Când intri în viața Spaniei, nu mai ai nevoie de niciun muzeu“

În anul 1920, pașii l-au purtat pe Iser din nou la Paris. De data aceasta, a fost primit la Salonul de toamnă unde a expus compoziția „Familie de tătari“, pe care o începuse cu un deceniu în urmă. Trăia într-un apartament mic, dar lumea largă a orașului a fost pentru el o adevărată școală. „A învățat de la maeștrii trecutului, fără a imita vreunul, fără să devină epigon“, așa cum scria Marin Mihalache în cartea pe care i-a dedicat-o maestrului. A pictat oameni și locuri: grădini, malurile Senei, dar și nuduri.

După Franța, a descoperit Spania, țară unde a călătorit în anul 1930. Lumina caldă a sudului, peisajul grandios, copleșitor, lumina din vechile monumente arhitectonice, dar mai ales chipurile femeilor și ale bărbaților au fost transpuse pe pânzele semnate de Iser. Era o Spanie așa cum a înțeles-o artistul, nu a copiat natura pe pânzele sale. „Când intri în viața Spaniei, la țară, în orașele mici, nu mai ai nevoie de niciun muzeu, cu o singură condiție: să știi să vezi. În Spania, peisajul e grandios, Spania nu e modestă și cuminte ca Dobrogea. Omul se pierde în peisaj, dar acesta capătă amploarea pasiunilor umane“, retrăia artistul experiența din acea lume. Mare parte din operele de artă realizate aici au fost expuse publicului bucureștean la Ateneu.

Parisul, orașul în care s-au format artiștii români

În anul 1929, în rarele interviuri pe care le dădea, Iser spunea unui reporter de la „Vremea“: „Sunt foarte mulțumit de publicul românesc. El s-a dovedit inteligent. Deși acum 25 de ani, când am expus în București împreună cu Derain, Forain și Galanis, n-am avut nici o voce de partea mea. Toți îmi spuneau că m-am stricat la Paris. Și totuși, trebuie să-ți faci acum o remarcă cum nu se poate mai justă: pictorii noștri cu adevărat mari și originali s-au format la Paris. Ba mai mult, Grigorescu a fost mai bun pictor în perioada în care a stat în Franța. Tot acolo s-a format și Andreiescu. E păcat că generația noastră se adresează atât de puțin lui Andreiescu. Nu spun că Grigorescu ar fi un fals idol. Dar Andreiescu este mai profund, mai pictor decât Grigorescu“, considera Iser. Apoi, dezvăluia că lucrează mult, dar că nu expune nici pe jumătate din ceea ce pictează.

Dar nu doar românii i-au putut admira picturile și schițele, Iser expunând și la New York din 1948, la Moscova un an mai târziu, iar la Veneția în 1954. O altă expoziție de răsunet în epocă a fost cea de la Viena. „Primirea mea (înțeleg prin aceasta afecțiunea și prețuirea acordată unui artist din Romînia nouă) a fost dintre cele mai bune. Îndeosebi publicul vienez a manifestat un mare interes pentru arta romînească. Numărul vizitatorilor care colindau sălile unde am expus cele 80 de lucrări a fost în creștere de la o zi la alta. Nu atît o popularizare oficială, cît mai ales «gura lumii» aducea la expoziție mereu alți vizitatori“, rememora el.

„Eu pictez la temperatură“

În anul 1956, când a împlinit vârsta de 75 de ani, i s-a organizat la Sala Dalles o amplă expoziție retrospectivă care cuprindea 388 de lucrări de-ale artistului. Cu toate acestea, până la sfârșitul vieții, Iser nu părea mulțumit de nici una dintre operele sale: „Nu sunt mulțumit niciodată de ceea ce fac. Lucrez, stric, revin și părăsesc din nou un tablou pe care-l credeam realizat ieri și asupra căruia arunc azi o privire limpezită de toți aburii creației. Când mă aflu în fața pânzei nu mai sunt stăpân pe mine. Sunt pictori care lucrează la rece, obiectiv, calculat, cu minuțiozitate, amănunt cu amănunt. Eu pictez la temperatură. Tablourile mele îmi sunt dragi, chiar și atunci când nu exprimă tot ceea ce intenționez să le insuflu în momentul când pictez, chiar și atunci când n-am reușit să realizez ceea ce mi-am propus. Pentru că fiecare din ele conține sângele și nervii mei, o parte din sufletul meu pe care-l aștern pe pânză!“.

Marele critic de artă Krikor Zambaccian scria despre Iser în volumul „Însemnările unui amator de artă“ cum acesta a refuzat să-i vândă unui doctor un tablou expus la Dalles în anul 1934. „Tabloul era marcat 5.000 lei și doctorul nu a oferit decât 3.000 pe care Iser i-a refuzat categoric. Dar peste câteva clipe, făcându-și apariția o doamnă, care se arăta dispusă să cumpere o odaliscă, nu pe cea în verde, ci alta în roșu, pe care oferea 3.000 lei, deși marcat 5.000, Iser a cedat“. Întrebat de ce a procedat așa, artistul a răspuns: „Nu vezi ce picioare frumoase are?“.

Vecinul pictor de pe strada Crăițelor

Scriitorul Petru Vintilă a povestit cum l-a cunoscut pe marele pictor Iosif Iser cu care a fost vecin. „Prin 1947, când mi-am găsit o cameră mobilată într-o casă de pe mica uliţă a Crăiţelor, între celelalte figuri din vecinătate, ce-mi deveneau pe încetul familiare, am reţinut figura unui uriaș. Îl vedeam dimineața în balconul locuinţei sale, împărțind, gospodăreşte, mîncare, unor droaie de pisici adunate pe trotuar, ca nişte însuflețite bibelouri de porțelan alb şi cenușiu“. Nu știa cine este acel vecin, care pleca de acasă cu o bască enormă pe cap, cu un fular înnodat la gât și în colțul gurii cu o țigară de foi stinsă și cu un bagaj ciudat: un scăunel de voiaj, o lădiţă ponosită, ceva ce semăna cu un trepied de fotograf ambulant ori de lunetă. Târziu a descoperit că vecinul său era pictor și nu orice pictor, ci unul dintre cei mai buni pictori contemporani. L-a găsit într-o zi împărțind câteva kilograme de bomboane unui grup numeros de pasageri ai unei mașini, pe al cărei cam din spate scria cu litere mari, albe: „Atenție, copil“. „Neplăcut surprins că-i observ într-o astfel de împrejurare, mi s-a adresat aproape răstit: «Ce vrei?» Apoi, mi-a întins şi mie punga de bomboane: «Hai, ia şi dumneata»“.

Cu timpul s-au împrietenit, și Petru Vintilă a ascultat vrăjit povești parcă din alte lumi, anii de la începutul secolului, în care se regăseau marile figuri: Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuță, Tudor Arghezi, Gala Galaction. „În fața mea stătea un om care i-a cunoscut pe Caragiale şi pe Luchian. Era, deci, firesc ca omul masiv din faţa mea să-mi apară el însuși nu ca un supravieţuitor al unor vremi intrate în istoria literară şi artistică a ţării, ci, plin de vitalitate, ca o expresie a vigoarei creatoare nealterate“, scria el.

Alături de Caragiale și Coșbuc

În publicația „Romînia Liberă“ din anul 1956, artistul a povestit cum a stat în preajma oamenilor care au scris istorie și cărora a avut norocul să le facă portretul. „Era prin 1913... M-am dus să-l caut pe Vlahuţă să-i fac un portret. Am stat mult de vorbă cu Vlahuță atunci. Îmi stăruie şi astăzi în minte zâmbetul lui blajin. Părea obosit, i-am făcut portretul, l-a privit îndelung şi a surîs mulțumit. Pe Coşbuc l-am găsit odată în vechea terasă Oteteleşanu şi a primit cu plăcere să-mi pozeze. Pe Caragiale l-am văzut prima dată la Ploeşti. Ţinea o conferință. Tare frumos vorbea Caragiale! Satiriza în cuvintele sale pe boierii fandosiţi şi franţuziţi, care schimonoseau limba romînească. În sală lumea se prăpădea de rîs. Singurii care priveau intrigaţi erau caţavencii, farfurizii şi brînzoveneştii veniţi şi ei să asiste la întrunire. Aşa mi-a rămas în minte Caragiale. Vioi şi veşnic pus pe şotii“.

Și ei aveau doar cuvinte la superlativ despre Iser. De exemplu, Tudor Arghezi: „De cum s-a vădit, Iser a fost o autoritate și poate că singurul inovator necontestat. Dacă redactorii de călimară ai Faclei, iconoclaști și vînduți, erau acuzați de toate ticăloșiile politice și naționale, redactorul ilustrator primea invitațiile repetate ale adversarilor și propunerile de colaborare, în concurență. Statura lui impresionantă le făcea față cu surîsul ei enigmatic, de piatră, care nu a contribuit cu puțin la respectul de om. Persoana artistului inspiră acest sentiment, imediat. Nici o facilitate nu o banalizează, în zeci de ani petrecuți laolaltă, schema morală i-a rămas intactă. Iser a știut să rabde ceasuri grele împuternicit de un optimism neînfrînt fără să se fi plîns nicidecum, nicicînd și nicicui. O demnitate stăpînitoare, elegantă, i-a dat, în mizerie, danii unui tînăr bogat, care poate că uneori n-avea în buzunar nici cu ce să-și plătească permanentul trabuc“.

Apoi, maestrul și-a adus aminte cum l-a cunoscut pe Ștefan Luchian. „Prin 1911. Minunat om şi artist. Avea, pot spune, o retină de geniu, un adevărat inventator al culorilor. În trecut însă, pictorii ca şi ceilalți artiști nu se bucurau de consideraţie. Pe vremea aceea nici nu mi-ar fi trecut prin minte că voi păşi şi eu în rîndul academicienilor“, povestea cel care primise titlul de „Artist Emerit al Republicii Populare Române“.

„Simțeam că în desen poate fi cuprins infinitul lumii“

Pictorul de origine evreiască Iosif Isidor Rubinsohn s-a născut la 21 mai 1881 în București, dar copilăria și-a petrecut-o pe lângă o moară din satul Boteni, acolo unde tatăl său era contabil. A urmat clasele primare la Școala de băieți nr. 2 din Pitești, iar coleg de bancă și prieten i-a fost Ion Minulescu.

Iser era talentat de mic, iar profesorul de desen, Victorian Georgescu, unul dintre elevii lui Theodor Aman, i-a cultivat această pornire spre artă, scrie Marin Mihalache în cartea despre Iosif Iser. Nu de puține ori se oferea să le facă desenele colegilor de clasă care nu se pricepeau la culori și linii. Seara, după cursurile școlare, se ducea deseori în curtea zugravului Radu Vintilescu și-l privea fermecat ore întregi cum pictează la lumina lămpii. „Iarna degeram înaintea aceleiași ferestre revelatoare. Confuz încă, simțeam că în desen poate fi cuprins infinitul lumii“, povestea artistul mai târziu.

Primele desene ale lui Iser au fost după ilustrații din revistele vremii, pe care le-a expus în vitrina unei librării, iar în vacanță mergea la Târgoviște, unde a pictat ruinele Palatul Domnesc, desen care a apărut în „Adevărul ilustrat“ și pentru care a primit felicitări de la istoricul Grigore Tocilescu. Era încă elev când o doamnă din Ploiești i-a comandat două picturi pe care a plătit 10 lei, sumă care i s-a părut o avere. Așa Iser a prins curaj și, după câteva luni, a expus câteva desene în peniță într-o librărie din Ploiești. Câștigul a fost peste așteptări, de vreo 300 de lei, bani cu care a plecat la Brașov.

În anul 1899, când a absolvit liceul, a participat la o expoziție școlară unde pictase câțiva profesori ai școlii. În același an a obținut și un premiu la concursul societății „Tinerimea Română“ din București.

De la Arhitectură la Arte

Deși pasiunea sa era legată de culori, familia, cu excepția tatălui, se opunea din răsputeri ca Iser să devină pictor, iar după terminarea liceului, Iser a fost trimis la München să studieze arhitectura. După câteva luni, a renunțat la cursurile de arhitectură și s-a hotărât să meargă la Academia de Artă. După cum mărturisea mai târziu, școala i-a displăcut cu totul. Avea „oroare“ de îngustimea tipicurilor înțepenite care dominau învățământul din academie. Mai puternic a fost atras de o expoziție de artă franceză modernă deschisă la acea vreme la München. Fără să-și fi terminat studiile, după cinci ani s-a întors în țară, iar în timpul serviciului militar a fost pus să picteze chipuri de ofițeri sau de copii, pe care o ia ca pe o joacă, știind că nu aceasta înseamnă arta.

Prima sa expoziție a avut loc la Ploiești, în anul 1905, în pasajul Societății Cooperativa, unde a expus desene și copii după opere clasice. În paralel, în urma recomandării pictorului Ștefan Popescu, Iser a fost angajat la ziarul „Adevărul“, unde a publicat mai multe caricaturi. „Lucram într-o sărăcie descurajantă. Munceam câte trei-patru zile la un desen. Nu mă despărțeam de lucrare nici chiar atunci când desenul pleca la tipar. Mă furișam în tipografie, la miezul nopții, să văd dacă tiparul era executat bine şi dacă nu cumva ieșise vreun cui din cele ce fixau zincul pe lemn“, povestea el peste mulți ani. În paralel, a publicat caricaturi și în revistele Belgia Orientului și Furnica, care însă nu-i aduceau suficienți bani pentru a se putea întreține.

În decembrie 1906 a deschis prima sa expoziție la București, într-o sală din „Pasajul Român“. În afară de desene alb-negru a expus guașe, acuarele și pasteluri în care zugrăvea viața artiștilor de circ și varieteu, a clovnilor și balerinilor, iar un an mai târziu a deschis, sub rotonda Ateneului, e expoziție de caricaturi de moravuri.

Pictorul cafenelelor

Lumea mare a artei continua să-l atragă. Astfel, în anul 1908, a plecat în capitala Franței să-și termine studiile începute în Germania. Aici, a frecventat cursurile Universității, dar adevăratele lecții le-a primit de la muzeele Parisului. La Montmartre, cartierul artiștilor, a descoperit artiști, pe Derain, Galanais, Forain și o altă lume, cosmopolită, care mergea la curse de cai sau care stătea leneșă, pe plajele însorite ziua, iar noaptea frecventa localurile. După câteva săptămâni, a început să colaboreze cu revistele satirice ale epocii. Când s-a întors în țară, în toamna anului 1909, a adus cu sine lucrări ale unor artiști francezi ai vremii, pe care le-a expus, alături de creații ale sale, la Ateneul Român, dar publicul bucureștean nu a gustat arta contemporană și foarte puține lucrări au fost cumpărate. Prin urmare, nu mai avea bani pentru a se întoarce în Franța. Nu mai avea bani nici pentru ramele picturilor. Așa a ajuns să picteze prin cafenelele Bucureștiului sau la Cazinoul din Constanța pentru a face rost de bani.

După câțiva ani, a reluat colaborarea cu presa vremii, de data aceasta cu „Facla“, perioadă în care s-au născut cunoscutele sale picturi: „1907“, „Vițelul de aur“ şi „Greva“, iar ulterior la „Flacăra“, unde a publicat și portretele oamenilor vremii: Ion Luca Caragiale, George Coșbuc, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae Iorga, Ion Minulescu. Niciodată n-a ridiculizat oamenii din popor. „Sufeream pentru țăranul necăjit pe care îl reprezentam sau pentru muncitorul extenuat“, mărturisea artistul. Dar Iosif Iser a publicat și sub pseudonimul „Rembrand“ o serie de cronici în „Flacăra“, despre expoziția „Tinerimii artistice“. Artistul nu a trecut cu vederea faptul că lucrările pictorului Kimon Longhi ocupau jumătate din spațiul de expunere, în vreme ce alți 400 de artiști erau înghesuiți în locul rămas.

Incinerat la „Cenușa“

Artistul a murit la 25 aprilie 1958 la vârsta de 76 de ani. „Artişti şi cetăţeni din Capitală au condus duminică la amiază pe ultimul lui drum pe marele pictor Iosif Iser, artist al poporului, membru al Academiei R. P. Romîne laureat al Premiului de Stat. Duminică la ora 11 dimineaţa a avut loc adunarea de doliu la care au participat Constanţa Crăciun, adjunct al Ministrului Invăţămîntului şi Culturii, lorgu Iordan, vicepreşedinte al Academiei R. P. Romîne, Pavel Ţugui, Al. Buican, vicepreşedinte al I.R.R.C.S., George Ivaşcu, director general la Ministerul Invăţămîntului şi Culturii, academicieni (...) Incinerarea a avut loc la Crematoriul Cenușa“, scria presa vremii, printre care și „Scînteia Tineretului“.

După moartea sa, Désirée Iser-Sterian, soția sa, a donat mare parte din opera artistului, care a devenit publică din anul 1971 în cadrul Muzeului Colecțiilor de Artă. Printre lucrările expuse se aflau compoziții inspirate de pitorescul specific Dobrogei („Familie de tătari“, „Odaliscă“, „Turcoaică șezînd“), cărora li se alăturau uleiuri sau guașe aparținând perioadei sale picturale (arlechini, odalisce, balerine), precum și opere realizate în urma călătoriilor întreprinse în Franța și Spania („Plajă la St. Malo“, „Peisaj din Paris“, „Spaniolă în balcon“, „Toledo“). Colecția era completată cu o serie de desene și gravuri care atestau contribuția recunoscută a artistului la dezvoltarea graficii noastre, aflăm din revista „Muzeelor și Monumentelor“ din anul 1978.