Mateiu Caragiale, al patrulea crai de Curte Veche. Povestea copilului din flori care toată viața a căutat înaintași aristocrați, dar a primit un domeniu de la o soție bătrână

Mateiu Caragiale și-a căutat toată viața înaintași aristocrați, celebri, dar nu a realizat că adevărata avere era lângă el: tatăl său. Și-a desenat blazoane și embleme aristocrate, dar nu a realizat că opera tatălui său este mai valoroasă decât orice stindard nobiliar, iar moștenirea pe care a lăsat-o poporului român valorează mai mult decât orice avere în aur.

În 1897, Ion Luca Caragiale, dezamăgit crunt de modul în care scrierile sale au fost primite, a fost solicitat să colaboreze la „Gazeta săteanului“. Marele dramaturg a trimis schița „Cănuță, om sucit“ însoțită de o amplă scrisoare în care mărturisea că indiferent câți copii ar avea, pe toți i-ar sfătui să facă orice altceva în viață, dar nu să scrie: „Un tată ar trebui să fie din cale afară denaturat ca să ureze vreunuia, celui mai nemernic dintre copiii săi, cariera de publicist onest. Douăzeci și patru de copii să am – să mă ferească Dumnezeu! – pe toți i-aș face oameni politici, adică avocați, și dacă unul n-ar fi în stare să învețe măcar atîta, l-aș învăța să prinză cîini cu lațul“. Dar viața avea să-i ofere surprize. Cei doi fii ai săi, Luca și Mateiu, au urmat tot o carieră literară.

Primul dintre ei, care a venit pe lume din căsătoria dramaturgului cu Alexandrina Burelly, a colaborat sporadic la câteva periodice, trimițând versuri, recenzii, însemnări memorialistice și chiar un studiu din domeniul istoriei. Cel de-al doilea însă, Mateiu, copil din flori al Mariei Constantinescu, a rămas în istoria literaturii române.

De departe cea mai cunoscută scriere a sa este „Craii de Curtea Veche“, la care începe să lucreze din anul 1916 și pe care a finalizat-o în 1928. „Cine sunt craii și câți sunt ei?“ se întreabă și Nicolae Manolescu. „În vreme ce Călinescu s-a mulțumit cu doi, Pagadia și Pantazi, alții au numărat până la trei (cei doi plus Pirgu) sau chiar până la patru (cei trei plus Naratorul)“.

Mateiu Caragiale intenționa să compună o trilogie; cel de al doilea urma să fie „Sub pecetea tainei“, din care a publicat câteva fragmente în „Gîndirea“, între decembrie 1930 și aprilie 1933. Din păcate, a rămas neterminat. La un stadiu de simplu proiect a rămas și cea de a treia parte, „Soborul țațelor“, al cărei titlu inițial era „Școala țațelor“, prima și unica pagină păstrată, în trei variante, fiind scrisă în ianuarie 1929.

S-a jucat de-a craii

Marin Preda spunea despre Mateiu Caragiale că şi-a organizat jocul propriei lui vieţi, adică s-a jucat de-a craii: „A fost un scriitor care a venit dintr-o lume, alta, cu pelerină şi zorzoane care să-i acopere trupul şi existenta. Eu veneam dintr-o altă lume în care zorzonul era de natura brăcinarului şi a hainei de cânepă bătută“.

Despre apariția lui Mateiu Caragiale în Bucureștiul interbelic vorbea și George Călinescu. „Fața rasă era contractată, prin lăsarea mușchilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. Purta pe cap un melon, așezat rigid ca un semi-cilindru, pe trup un pardesiu sau demi-palton ușor. Ghetele subțiri, corecte, încheiate anacronic cu nasturi, călcau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul și demi-paltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, prea lustruite, deși ținuta omului era de o corectitudine înțepată, de mare gală. Contrastul între acest om ciudat și restul trecătorilor era așa de izbitor, încît te gîndeai pe dată la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul din acei aristocrați arheologici și plini de ceremonii, care înfruntă mucegaiul anilor și pe care Cocteau i-a văzut în jurul împărătesei Eugenia de Montijo“, conform portretului din „Istoria literaturii române“.

Mărturia cea mai elocventă asupra esenței umane a lui Mateiu Caragiale ne-a lăsat-o istoricul literar Ovidiu Papadima. Pe când se afla la începutul activității sale literare, a primit dificila misiune de a-i solicita scriitorului manuscrisul romanului „Sub pecetea tainei“, pentru a fi publicat. A mers la el acasă, unde a descoperit un om de o rară distincție, amabil și generos: „În casa marelui singuratic nu se mai afla nimeni, afară de mine. Din cînd în cînd trecea, prin holul în care da camera lui, cînd intram sau ieșeam, o bătrînă cu ochii mari, parcă speriați, care pășea tăcută și repede ca o umbră. Am presupus că era soția lui, Marica, dar niciodată nu i-am fost prezentat. Cîteodată, întîlneam în camera lui, cînd veneam, cîte o făptură ciudată. Oameni în vîrstă, cu un aer straniu, coborîți parcă din vechi tablouri de epocă la noi – poate că contribuia la această impresie și imaginația mea stîrnită de lectura mereu reluată a «Crailor de Curtea-Veche» – dar îmi aduc aminte, bunăoară, de un bărbat înalt, cu profil acvilin, cu un amestec ciudat de umilitate și de semeție în toată ființa lui. În prezentări, numele nu spuneau nimic, nu erau întru nimic răsunătoare. Niciodată n-am întîlnit la el mai mult de un oaspete. Cîteodată, serile erau dureros de scurte pentru mine. Altădată, dimpotrivă, îl aflam bine dispus, cu o lumină jucăușă în ochi – singura care îi trăda această bună dispoziție – și atunci îmi așeza înainte o carafă mică, cu o băutură aleasă cu grijă, și un pahar de metal cizelat. El nu bea nimic și se mulțumea să privească cum o degustam, cu o lumină blîndă, revărsată pe întreaga figură, cu ochii scrutători, fără severitate, totuși cu acea profunzime lucidă caracteristică marilor cunoscători ai sufletului omenesc... Acestea erau serile cele mai bogate. Buna dispoziție a scriitorului se revărsa în monologuri îndelungi, curgînd fără nici o emfază, cu o căldură și o simplitate profund omenești, care iarăși contrastau cu tot ceea ce auzisem despre această personalitate socotită printre cele mai bizare. Erau confesiunile unui blînd și sfios singuratic, pe care viața îl lovise dur și își găsise supremul refugiu și suprema consolare în arta sa“.

Și criticul de artă Krikor H. Zambaccian și-l amintea pe Mateiu, care uneori frecventa celebra Capșa: „Mai apărea uneori, fără a lua loc la masă, ci aruncând doar o privire distantă, și Matei I. Caragiale, îmbrăcat în haine bine croite, însă lustruite și cam roase de timp, și care purta o pălărie tare denumită «melon», soioasă de prea multă purtare. Nu-i lipseau nici mănușile galbene, nici bastonul“.

Pe urmele înaintașilor aristocrați

Mateiu Caragiale s-a născut la 25 martie 1885, în București, ca fiu nelegitim al marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Pe mama lui Mateiu, Maria Constantinescu, în vârstă de 20 de ani, I.L. Caragiale o cunoscuse în primăvara anului 1884, la Regia Monopolurilor, unde, ca și scriitorul, era probabil funcționară. La nașterea fiului său nelegitim, dramaturgul locuia împreună cu Maria Constantinescu, pe Strada Frumoasă nr. 14. Relația dintre cei doi n-a durat, iar la 7 ianuarie 1889, după ce dramaturgul s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, l-a adus pe Mateiu în noua sa familie. În viața lui au apărut încă doi frați: Luca și Ecaterina.

Când a venit vremea să meargă la școală, Mateiu a fost înscris ca elev bursier la Colegiul „Sfântu Gheorghe“. Aici l-a cunoscut pe Anghel Demetriescu, „maestrul de istorie“, cum îl va caracteriza, mai târziu, în jurnalul său intim. Acest dascăl i-a insuflat lui Mateiu pasiunea pentru studiul istoriei și i-a trezit interesul pentru heraldică: „Ca heraldist născut și înverșunat, eu am avut de timpuriu pasiunea decorațiilor, la vîrsta de 14 ani le cunoșteam pe toate și le desenasem cu minuțiozitate în caietul meu de fizică“, mărturisea el. Mai târziu, Mateiu a făcut istoricul Ordinului de Malta și a prezentat detaliat stemele familiei Brâncovenilor. Nu a trecut mult până când Mateiu și-a căutat strămoșii prin familiile domnitoare românești, ocazie cu care marele dramaturg îi arăta adesea creștetul capului și-i spunea: „Uite, a rămas aici urma tavei cu plăcinte pe care au purtat-o strămoșii noștri“.

Băiatul a crescut, dar pasiunea pentru heraldică nu s-a diminuat. Avea 16 ani când a trimis din Sinaia o scrisoare bunului său prieten și coleg de bancă Nicolae A. Boicescu în care vorbea despre renovarea Castelului Peleș. „Mă sui aproape zilnic la castel unde M-me Robbescu foarte funebră se vede întotdeauna cu 2 fete. Castelul se modifică mult, vechile lemne împuțite se schimbă prin panouri foarte delicate. Am notat tot. Ieri seară am fost la 9 1/2 noaptea lîngă castel care era puțin luminat. M-am întors prin niște locuri misterioase unde tu n-ai mers niciodată. Foișorul e infect și mizerabil, crezi că e un grajd nemțesc. Eu n-am nici un pont actualmente. Eu dezvolt o mare morgă acasă, beau cafea în vieux-saxe cu o linguriță antică“.

O moștenire controversată

În toamna anului 1904, Mateiu și-a însoțit familia la Berlin, acolo unde tatăl său a decis să se autoexileze, „în urma intrării în posesia moştenirii ce i se cuvenea de drept“, primită de la Ecaterina Momulo Cardini, o bătrână bogătaşă a Bucureştiului, cămătăreasă şi moşiereasă, procesul privind moștenirea fiind unul de răsunet în epocă.

În loc să urmeze cursurile Facultății de Drept, acolo unde dorea să-l vadă tatăl său, Mateiu frecventează muzeele și monumentele berlineze, cercetează vestigiile trecutului nobiliar. „Era în 1907. Fusesem greu bolnav în București și mă întorsesem la Berlin acasă. Însănătoșirea mea se făcea cu anevoință, cerînd îngrijiri mari. La plecare, doctorul m-a sfătuit să mă feresc pînă și de cele mai ușoare zguduiri sufletești. Bietul doctor! Am dat din umeri, zîmbind, și i-am spus să fie pe pace. După un surghiun de doi ani revedeam Berlinul. Ani de Berlin mare slăbiciune; nici împrejurări foarte triste nu m-au împiedicat să-l revăd cu plăcere. L-am regăsit cum îl lăsasem tot numai flori. Așa frumos chiar ca în acel început de iunie nu-mi păruse totuși niciodată... Năpădit de o dulce aromeală, îmi lăsam visările să nască și să se topească în voie în noianul de armonii sublime, uitîndu-mă pe fereastră, cu ochii pe jumătate închiși, cum unduiau curcubeuri în pulberea fluidă a fîntînii din larga piață-grădină. Lina soare a asfințitului legăna ciucurii purpurii ai trandafirilor agățați pe terasa casei din față, purtîndu-le mireasma pînă la mine. Seara de însuflețire umbrelor, în oglinzi, tainic, treceau fiori. Acesta era ceasul pe care-l așteptam ca să admir colțul cel mai frumos al pieței – un petec de pădure rămas neatins în plin oraș – cîțiva bătrîni copaci frumoși și sumbri, vrednici să slujească de izvor celor mai cu faimă meșteri ai zugrăvelii, îi regăseam chiar la muzeul Frederic, într-o cadră de Ruysdael, aceiași copaci stufoși, adumbrind lîngă o cădere de apă un castel în ruină“.

Noblețea berlineză

În Berlin, Mateiu urmărea viața nobilimii germane, din aceeași intimă dorință de a se confunda cu purtătorii de blazoane. „În Berlin însă nu sunt ca la Viena palatele nobililor, vechi și cu ganguri pentru trăsuri. Aici aproape toate casele sunt noi și într-un stil fără haz. Totuși există o stradă Tiergarten care n-are case decît pe o parte, pe partea de vis-a-vis este parcul deschis Tiergarten care e enorm și drept în mijlocul orașului. Pe strada Tiergarten sunt cîteva case splendide, casa contelui de Tiele-Winckler e poate cea mai frumoasă și cea mai romantică locuință particulară pe care am văzut-o. În Berlin sunt foarte mulți toptangii milionari cari fac un lux enorm și au echipajele foarte frumos compuse cu livrele bine desenate și cu cai de rasă. Nobleța e bine reprezintată, sunt unii seniori bătrîni foarte bogați, cari au zece, douăsprezece fideicomisuri, țin casă mare, cai mulți, au mai multe rînduri de livrele, cu blană, cu fir, livrea de dimineață. Sunt și unele puteri avare care au cîte-o saca cu un cal, dar sunt foarte puțini. Echipajul împăratului e negru cu vulturi de argint pe felinare, cu fire de argint peste tot și cu doi cai iuți albi cari zboară ca din pușcă. Magazinele ca al lui Mützner sunt pline de blazoane și de carte de invitație la vînătoare, unde spune cîte sute de fazani sau de epuri au împușcat invitații“.

Iritat probabil peste măsură de aerele aristocratice ale lui Mateiu, tatăl său l-a trimis în țară, unde tânărul Mateiu tot nu a vrut să urmeze o școală dorită de dramaturg. Noul său vis, de a urma școala de ofițeri de cavalerie, s-a năruit după ce a fost respins. Într-un final, Mateiu se înscrie, în 1905, la Facultatea de Drept, spre satisfacția tatălui, dar a renunțat la studii nu după mult timp. „Pe Matheiu l-am întîlnit odată la curse. Delicat și atent cu mine. Dar mănușile, gulerul, ghetele și pomada mi-au lăsat o impresie dezagreabilă“, îi scria Delavrancea lui Caragiale. A fost momentul în care Caragiale s-a întors în țară pentru o perioadă pentru a sta de pază la educația fiului său. 

„Iubite nene Iancule! Băiatul d-tale e un talent remarcabil“

Cum acesta avea deja scris un ciclu întreg de poezii, tatăl Caragiale a mers împreună cu Mateiu și cu Alexandru Vlahuță la redacția „Vieții românești“, cu intenția de a-l determina pe Garabet Ibrăileanu să tipărească producțiile tânărului poet. Ibrăileanu a publicat 13 dintre ele, în numărul 4 din 1912 al revistei. Spre surprinderea dramaturgului, tânărul său fiu promitea. Elogii a primit Mateiu și din partea lui Panait Cerna, care i-a scris lui Caragiale: „Iubite nene Iancule! Băiatul d-tale e un talent remarcabil. L-am citit cu o plăcere deosebită. Cele mai multe din poeziile lui sunt numai schițe, momente bine prinse în versuri bine legate, dar ce frumoase imagini și cîtă poezie e în unele din ele, și cu meșteșug de caracterizare dovedesc altele. Trecutul nostru tot a înviat în cîteva rînduri! De mult n-am mai cetit o strofă așa de minunată, cum e aceasta bunăoară: «Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine, Un corb bătrîn și-ntinde puternic negrul zbor, Și-n liniștea adîncă, din cînd în cînd, ușor, Din ulmi cad frunze moarte, plutind în clipe line». Te felicit din inimă, nene lancule! O parte din bogatul d-tale talent a întinerit în odrasla d-tale, luînd o formă proprie și făgăduind flori, care nu se scutură niciodată. Al d-tale prea plecat, Cerna“.

La scurt timp, Ion Luca Caragiale a murit, iar Mateiu a pierdut un tată și principalul său reazem. Îl regăsim în funcții modeste, acordate mai mult din respect față de memoria ilustrului său părinte. La 25 octombrie 1912 devine șef de cabinet la Ministerul Lucrărilor Publice, al cărui titular era Al. Bădărău, funcție pe care o va deține pînă la 4 ianuarie 1914. De-abia în 1919 ocupă o nouă funcție, aceea de șef al biroului presei din Ministerul de Interne, până în 1921. În această perioadă a publicat puțin și numai versuri. Scria la „Remember“ și romanul „Craii de Curtea-Veche“.

Mireasa bătrână care i-a adus un domeniu

În anul 1926, Mateiu s-a căsătorit cu Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion. Îi despărțeau aproape 25 de ani, dar avea un mare atu: o mică proprietate la Fundulea-Ilfov pe care a adus-o drept dotă. La puțin timp de la căsătorie, Mateiu și-a confecționat un steag propriu, despre care scria în propriul jurnal: „La 22 august din acest an, stindardul meu verde și galben a fluturat pentru prima dată la Sionu. Eu îl privesc scriind aceste rînduri și, în ciuda vîrstei mele, constat cu satisfacție că din dorințele mele esențiale mele s-au realizat, cea mai arzătoare mai ales, aceea de a avea un domeniu“.

La un moment dat, a încercat și diplomația. Așa a ajuns în anul 1928 la San Remo, pentru a-l întâlni pe ministrul de Externe Nicolae Titulescu și a-i solicita sprijinul în obținerea unei funcții diplomatice, dar s-a întors așa cum a plecat: fără să obțină nimic. Atunci, Mateiu Caragiale a revenit la pasiunea sa mai veche. Și-a făurit o emblemă aristocratică, în patru culori: negru, galben, verde și roșu, care avea doi îngeri de-a dreapta și de-a stânga unei coroane, sub care era scrisă deviza  „cave, age, tace“ („ferește-te, lucrează, taci“). 

A murit pe 17 ianuarie 1936, la doar 51 de ani: „Ieri noapte, la ora 1, a încetat din viaţă fiul mai mare al lui I.L. Caragiale, poetul şi nuvelistul Mateiu Caragiale, în vârstă de 50 de ani. Suferea de 4-5 zile, iar moartea i-a fost provocată de o hemoragie cerebrală“, scria presa vremii, înainte de înmormântarea de la Cimitirul Bellu. „Sunt în paginile lui Mateiu Caragiale mai multe imnuri, adresate naturii și trecutului, nobleții și frumuseții. Numai cine știe să le asculte cu reculegere poate avea măsura darului pe care ni l-a făcut Mateiu Caragiale și a recunoștinței cu care îi suntem îndatorați“, scria, la moartea sa, Tudor Vianu în „Gândirea“.