Panait Istrati, visătorul care a capitulat în fața istoriei: „Nu mai cred în nicio idee, în niciun partid, în niciun om“
0Toată viața, Panait Istrati a avut o luptă: cu confrații săi cu care nu a împărțit cafeaua la Capșa și nici uniforma militară în tranșeele Primului Război Mondial, cu propriile idei politice, dar și cu tuberculoza, o boală incurabilă la timpul său – nu se știe ce l-a distrus mai tare.
Un tânăr intră pe ușa speluncii din Portul Brăila unde muncitorii nemulțumiți își strigă drepturile în urlete în toate limbile pământului. Este semiîntuneric, iar geana de lumină care încearcă să pătrundă prin oglinda murdară a ferestrei dispare sub fumul de țigară ieftină scos de hamalii din port. A închis ușa, lăsând în urma lui o întreagă lume: orașul cosmopolit, cu grădina publică, cu chioșcul unde cânta fanfara regimentului, cu străzi pietruite pe care se plimbau domni cu melon și doamne cu umbreluțe de dantelă. A murit pentru totdeauna copilul care hoinărea cât era ziua de mare pe malul Dunării, dormea sub cerul liber sau care se angajase pe câțiva gologani la prăvălia unui grec, care-l stâlcea cu bătaia pentru orice greșeală. A rămas tânărul care a descoperit, credea el, rezolvarea tuturor problemelor: socialismul, pe care-l vedea ca o religie.
S-a amestecat printre sindicaliști, a protestat alături de muncitorii din port, a trăit primii ani ai mișcării revoluționare. „Despre socialism nu citisem încă nimic, dar în urma unor mari mișcări muncitorești în portul nostru auzisem că el înseamnă dreptate pentru cei obidiți... am asistat la câteva întruniri socialiste și am înțeles că socialismul cuprinde în sânul lui toate virtuțile pe care în zadar le căutam la faptele servitorilor lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinste, cumpătare, cultul frumosului, mai presus de orice, o adevărată însoțire cu cel învins de viață. (...) M-a lovit un orgoliu nemăsurat, mă simțeam chemat să fiu un apostol al acestei religii, poate chiar un martir. Aveam să-mi răzbun mama umilită și clasa din care mă trăgeam“, scria Panait Istrati mai târziu.
Botezul revoluționar
Cum Brăila s-a dovedit a fi prea mică pentru visurile sale de a distruge clasa asupritoare, a plecat spre București. Așa a ajuns în aprilie 1904 în Capitală, având în suflet idealuri, iar în buzunar, adresa sindicalistului Gheorghe Cristescu-Plăpumaru, unul dintre liderii socialiști importanți ai vremii sale. Dar nici slujbele de aici, de amploaiant, distribuind servitori la marile case, sau cea de fecior de casă sau garçon nu îl satisfac, iar iluziile se pierd repede.
Anul în care s-a angajat la biroul de plasare al lui Gheorghe Cristescu-Plăpumaru coincide cu începutul refacerii mișcării socialiste. Fostul copil de prăvălie primește botezul revoluționar odată cu protestul față de represiunea din Rusia, numită „Duminica sângeroasă“, când soldații au tras în manifestanții care cereau condiții de viață mai bune. Cu ocazia mitingului de solidaritate care a avut loc la sala Eforie, printre manifestanți s-au aflat și copoi în civil, care erau trimiși să preîntâmpine o eventuală agitație și la noi. La ieșirea din sală, tânărul Istrate a fost arestat alături de alți câțiva socialiști și trimis în Brăila. Aici, a fost judecat și achitat. Tânărul vedea altfel lucrurile: „acesta fu botezul meu revoluționar“.
„Grație protecției lui Cristescu, îi cunoaște pe Ștefan Gheorghiu, Alecu Constantinescu, I.C. Frimu, cu care leagă prietenii. Sunt apoi figuri consacrate ale socialiștilor pe care îi întâlnește: Constantin Dobrogeanu-Gherea, Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu Bujor. Se intersectează cu ei la cercul România Muncitoare. Pentru Istrati, mediul socialist din anii 1904-1909 este definitoriu“, scrie Stelian Tănase în cartea „Viața lui Panait Istrati“, publicată la Editura Corint. Din mișcarea revoluționară făcea parte și Cristian Racovski, care, din anul 1903, se stabilise pe proprietățile moștenite de la tatăl său, medic de profesie, în Dobrogea. Deși tânărul Istrati descoperă că acesta nu are nimic din ceea ce se credea că este un proletar adevărat, întrucât Racovski avea moșie la Mangalia, familia lui deținea turme de animale în Bulgaria, iar el studiase Medicina și Dreptul la Montpellier și Paris, nu dezarmează și, așa cum un creștin crede în Dumnezeu până la capăt, așa decide el să urmeze lupta proletară.
Primul 1 Mai
Printre aventuri în străinătate, își urmează credința în socialism: participă la întruniri ale membrilor PDSR, la reuniuni sindicale, la adunări populare, serbează 1 Mai. „Eu nu am văzut încă un Întâi Mai atât de frumos și atât de pitoresc. Acum nu-mi mai pare rău că am pierdut Întâi Mai de la Paris. Nu vreau să vorbesc de miile de muncitori care compuneau cortegiul, nici de entuziasmul vorbitorilor care păreau adevărați profeți... locuitorii Brăilei au avut jumătate de zi de vară și o unică sărbătoare și sub marșul fanfarei și al corului muncitoresc, lumea apărea pe la ferestrele etajelor, așa cum se cuvine să fie cinstiți suveranii muncii“, scria în 1910 cel care nu cunoscuse încă fața hidoasă a socialismului.
Dar a fost timp pentru toate, chiar dacă a avut o viață scurtă. În anul 1927, Panait Istrati era încă sub vraja Moscovei şi a Kievului pe care le vizitează. Era deja un scriitor celebru. Hoinărise prin Constantinopol, Cairo, Paris, Atena. Apăruse „Chira Chiralina“, prefațată de Romain Rolland, scriitor francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1915, și tirajul se epuizase complet. Propaganda rusă atât aștepta: ziarul „Pravda“ titra pe prima pagină vestea sosirii „scriitorului francez Panait Istrati pentru a asista la festivitățile prilejuite de aniversarea a zece ani de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie“. Nici Istrati nu se lasă mai prejos și spune că „De multă vreme voiam să vin în Uniunea Sovietică pe care o consider ca singura țară din lume unde viața este bogată în mari idei și purtătoare de creație. În prezent sunt deplin convins că viața în Occident este complet sterilă. Am decis să mă stabilesc definitiv în Uniunea Sovietică“. Mai spune că vrea să fie îngropat în Rusia și cadavrul lui să fie dus în România numai când la București se instalează un regim comunist.
Mitul roșu
Istrati este tratat regește de bolșevici, aceștia sperând că, dacă se va înapoia în Occident, va scrie o carte despre mărețele lor realizări socialiste. Însă, încet, încet, îndoielile despre libertatea și drepturile camuflate de propaganda bolșevică încep să își facă loc în sufletul său și decide să plece în 1929 într-o nouă călătorie spre Mecca revoluției proletare, fiind însoțit de Eleni Samios-Kazantzaki. „Istrati a fost doar un pion al aparatului de propagandă al GPU (poliția politică a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse)“, îl caracterizează Stelian Tănase. „Călătoria este atent supravegheată de GPU. Se deschide corespondența, se scriu rapoarte, se fac filaje. La Lubianka se cunoaște perfect ce spun, unde merg, unde se cazează, cu cine se întâlnesc și ce comentarii se fac. Istrati observă că este supravegheat, de asemeni că în anturajul lor sunt plasați informatori. Nu își mai face iluzii. Presupunerile lui se adeveresc. Rusia e un stat polițienesc. Nu devine nici mut, nici mai discret. E un impulsiv, nu se poate abține, temperamentul lui nestăvilit îl trădează. Dacă ar fi fost cetățean rus, ar fi fost deja arestat, judecat și trimis în Gulag“, scrie Stelian Tănase.
Dar Panait Istrati era deja un scriitor faimos și nu i s-a putut înscena nimic, astfel că părăsește Moscova cu primul tren disponibil. „Părăsesc Leningradul, Moscova și URSS mult mai trist decât în vremea cât eram eu însumi unul dintre acești muncitori, striviți în toate regimurile. Să exploatezi oamenii, să-i faci să trăiască cu un codru de pâine neagră, luându-le chiar jalnicul drept de a «mârâi», apoi să împuști pe cel ce a strigat cândva, nimic altceva decât că a strigat puțin mai tare ca de obicei – asta nu a existat nicăieri pe acest pământ, nici chiar la Mussolini“, rememora el în volumul „Cum am devenit scriitor“.
Vis năruit în Moscova, spovedanie la Paris
Era năuc, așa cum îi mărturisea lui Rolland, care încearcă să îl facă să renunțe la ideea de a publica impresiile sale din țara în care crezuse toată tinerețea sa. Se răzbună în scris. În 1929 publică „Vers l’autre flamme – Confession pour vaincus“/ „Spre altă flacără – Spovedanie pentru învinşi“, în care denunță abuzurile regimului comunist. Nici românii și nici occidentalii nu l-au crezut că s-a lepădat de bolșevism, iar propaganda rusă l-a lovit din toate părțile. Mai mult decât atât, Romain Rolland, prietenul său, îi întoarce spatele. Poate greșeala lui a fost că a amestecat politica cu literatura. Din nou aproape sărac. Panait Istrati se întoarce în România și se îngroapă într-o chilie a Mănăstirii Neamț, unde își îngrijește sănătatea, fiind bolnav de mulți ani de tuberculoză, o afecțiune care la vremea aceea nu se trata, dar și pentru că era mai ieftin să stea la mănăstire decât într-un hotel.
„Omul care nu aderă la nimic“
Atunci apare un moment în care opiniile sale politice interesează mai mult decât subiectul cărților sale. Spre exemplu, romanul „Casa Thuringer“ este exemplar pentru a demonstra acest lucru. „Сu apariția acestui prim volum în editura Cartea Românească, mi se realizează o veche dorință: aceea de a ceda și în România, cum am făcut la Paris, exclusivitatea publicării cărților mele unei mari case de editură, care să poată într’o zi să prezinte cititorului român colecția întregei mele opere literare, frumos tipărită“, scrie el în prefață. „Din punct de vedere al originalității operei mele, e evident că nu pretind să fiu profet în țara mea, nici să fac figură de autor român. (...) Cred, totuși, că cu greu ar putea cineva să mă traducă mai bine decât am făcut-o singur“, continuă el.
Romanul însă nu a fost bine primit de presa franceză, care l-a considerat a fi reacționar. Drept răspuns, în 1933, Panait Istrati a publicat în revista „Les Nouvelles Littéraires“ un articol intitulat „Omul care nu aderă la nimic“. Cel care se caracteriza astfel a primit în ultimii ani din viață atacuri atât de la extrema stângă, cât şi din partea grupurilor de extremă dreapta, cum s-a întâmplat la 27 mai 1933, în timpul unui şedinţe de autografe la librăria „Alcalay“, cea mai mare librărie a Bucureștiului. O bandă de legionari a năvălit peste public, însă Panait Istrati nu s-a speriat și a scos revolverul pe care-l avea din Franța. Cum nu se așteptau la acest lucru, legionarii fug.
„V-am dovedit tuturor că nu fusesem un comunist, ci numai un om“
Spre sfârșitul vieții, când a rămas singur și sărac, Panait Istrati a primit invitația publicației „Cruciada Românismului“ să scrie în paginile sale. Era anul 1934. În gazeta săptămânală care a fost o încercare de a crea un partid în jurul disidenței Gărzii de Fier condusă de Mihai Stelescu, marele scriitor publică mai multe articole care nu au nimic de-a face cu politica, însă dușmanii îl acuză că trece de la bolșevism la fascism. „M-ați urât pentru comunismul meu. V-am dovedit tuturor că nu fusesem un comunist, ci numai un om. Dar un om, nu un vierme. Dovadă că m-am separat de toți viermii și am rămas singur. Ați trâmbițat în toată țara că sunt un calomniator și un vânzător de neam“, scria el în numărul de Crăciun al anului 1934 sub titlul „Scrisoare deschisă... către dreapta“.
„Iar, în ce privește românismul meu, am refuzat să devin cetățean francez, să port Legiunea de Onoare, să uit limba mea, să nu-mi mai revăd meleagurile copilăriei, să mă procopsesc. Iar când, după zece ani de locuire printre francezi, mi-am dat seama că mai cald îmi ține o înjurătură românească decât o rece politeță occidentală, am rupt cu Occidentul și m-am întors la matcă, încă din 1930. (...) M-ați declarat vândut jidanilor. Eu nu sunt filosemit, așa cum nu sunt filofrancez sau filoturc, fiindcă n-am nevoie de nici o «filie» ca să fiu om civilizat“.
Cu puțin timp înainte de a muri, spune că nu mai crede în nicio idee. „Nu mai cred în nicio idee, în niciun partid, în niciun om... Eu sunt opozantul etern... Nu înseamnă că eu nu mai cred într-o posibilă ameliorare a existenței omenești, căci, dacă ar fi așa, m-aș sinucide imediat... Dar convingându-mă definitiv că reformatorul cel mai pur este trădat de colaboratorii săi, m-am hotărât să renunț la acest rol de Don Quijote, pe care toată viața l-am jucat în propriii mei ochi și să mă apăr de acele deziluzii pe care le-am trăit atât de crâncen“. Realiza că omenirea este departe de a trăi frumos: „Când omenirea merge spre o suferință din ce în ce mai crâncenă, fie că vă domină comunismul, fie că vă domină fascismul, căci atât un regim cât și celălalt nu va consimți să hrănească decât pe omul care va abdica de le orice spirit de dreptate și va urla cu lupii“.
Avea doar 51 de ani. Puțini au reușit să-i calce pe urme. Mulți l-au plâns la catafalc, dar era prea târziu. „A fost omul care nu aderă la nimic, dar a aderat la aproape toate cauzele întâlnite în cale. Se inflama ușor, schimba atitudinile ca pe cămăși, lua poziție ori de câte ori descoperea o cauză. Anonimatul era o haină prea strâmtă pentru el. Avea un complex social moștenit din copilărie. A dorit mereu să își depășească condiția de vagabond“, îl caracterizează Stelian Tănase. „Oricât de cosmopolit aș fi din naştere, de vagabond îndrăgostit de orizonturi nesfârşite, așa cum mă vedeți, rămân totuşi: român, prin mamă şi prin limbă şi frumoasa mea Brăila; grec, prin tată şi iubita sa patrida“ este testamentul său nescris.
A murit în urmă cu 90 de ani, la 16 aprilie 1935, într-o zi rece și ploioasă, cel a cărui operă a fost gândită în franțuzește, dar ai cărei eroi au iubit, au suferit și au vorbit românește.
Se încarcă comentariile...
