Interviu INTERVIU Regizorul Radu Jude, despre spectacolul de teatru pe care l-a montat la Timişoara: „Nu am urmat mimetic viziunea lui Bergman“

Regizorul de film Radu Jude, semnatar al celebrului „Aferim!“, care-a debutat recent în regia de teatru, la Naţionalul din Timişoara, cu „Scene dintr-o căsnicie“, adaptare scenică după filmul lui Ingmar Bergman, detaliază pentru „Adevărul“ câteva dintre culisele acestei montări. Jude spune că i-ar plăcea să repete experienţa, dar deocamdată trebuie să termine noul lui film, „Inimi cicatrizate“, după Max Blecher.

„Adevărul“: Înţeleg că propunerea a fost adresată de dvs. Teatrului din Timişoara. De ce aţi dorit să montaţi acum un spectacol de teatru şi de ce această adaptare a unui film de Ingmar Bergman?
Radu Jude: De fapt propunerea fost adresată întâi scenografei Iuliana Vâlsan şi ea a fost cea care a recomandat Teatrul din Timişoara. Aşa că am contactat-o pe doamna Ada Lupu-Hausvater, care a fost foarte deschisă şi a acceptat proiectul nostru. Motivele interesului meu sunt destul de amestecate: îmi doream să fac o mizanscenă pentru teatru pentru că mă interesează acest limbaj, în plus mă interesa textul lui Bergman, care abordează o tematică de care m-am apropiat într-unul din filmele regizate de mine. Şi îmi doream mai mult timp de lucru cu actorii, care la film e destul de limitat din cauza bugetului (cel puţin aşa a fost în cazul meu).

„Operele mari permit numeroase adaptări“

Există un mecanism bergmanian, responsabil de catharsisul produs de fiecare din marile filme ale lui. V-aţi propus să-l reproduceţi, să-i găsiţi modul de funcţionare, sau l-aţi abandonat, pentru a face altceva, propria dvs. viziune de autor asupra temelor tratate de regizor? (Spun asta pentru că la început nu aveam impresia că-i văd pe Josephson şi Ullmann, la sfârşit mi-am dat seama că i-am văzut pe Rizea şi Ilea/Ieremia).
Nu, din momentul în care am început lucrul, viziunea lui Bergman nu m-a mai interesat. Nu e vorba de aroganţă, ci de faptul că singurul mod în care are sens să lucrezi e să adaptezi materialul de la care porneşti conform propriei viziuni („viziune“ e un cuvânt cam pretenţios în ceea ce mă priveşte, dar nu găsesc altul acum).

La fel am procedat şi cu romanul lui Blecher pe care l-am adaptat recent pentru cinema: am luat din el lucrurile care mă interesau cu adevărat şi le-am modificat până am fost mulţumit de ele. Criticul literar Lucian Raicu, pe care-l admir foarte mult, susţinea undeva că operele sunt cu atât mai mari cu cât suportă o cantitate mai mare de exerciţiu critic. Cred că e adevărat şi aş forţa spunând că operele mari permit numeroase adaptări, re-interpretări, citări etc.

Nu înţeleg foarte clar ce vreţi să spuneţi în ultima frază, poate faptul că aveaţi în minte imaginea actorilor din film. Şi cred că e normal, cred că e normal şi să existe comparaţii între actori, dar noi am lucrat fără să îi luăm pe Erland Josephson şi pe Liv Ullmann ca model, am încercat să construim rolurile plecând pur şi simplu de la text.

Toate personajele importante ale lui Bergman au dimensiunea (confruntaţional-) religioasă, de „existenţialism ateu“, pur scandinavă, ex-protestantă etc. etc. Aici, deşi spre final sunt păstrate din text anumite pasaje referitoare la tensiunea religioasă, totuşi nu mi se pare o temă tratată până la capăt, urmărită cum trebuie. A fost deliberat, pentru universalizarea mesajului şi a situaţiilor? Adică, personajele nu mai sunt nişte scandinavi, ci pot fi oricare dintre noi.
Da, sigur, există lucruri în text care trimit la realităţile religioase scandinave, dar mai puţine decât în alte filme ale lui Bergman. Le-am păstrat doar în măsura în care mi s-a părut că pot avea relevanţă şi pentru români, schimbând ceea ce e de schimbat.

„Am un interes personal pentru tematica pusă în discuţie“

De ce opţiunea de a distribui două actriţe pentru acelaşi personaj, pentru Marianne? Am auzit mai multe versiuni, dar vreau s-o ştiu pe a dvs.
E foarte simplu, textul pune problema schimbării (sau a imposibilităţii ei), şi acesta a fost unul dintre modurile prin care am încercat să pun în discuţie mai clar această noţiune.

Într-un fel, alegând acest text şi propunându-l teatrului din Timişoara, v-aţi întors, tematic vorbind, după „Aferim!“, la universul din „Alexandra“ şi „Toată lumea...“ (desigur, schimbând tot ce-i de schimbat). V-aţi gândit la asta?
Da, sigur, normal că m-am gândit. De fapt,

acesta a fost motivul principal pentru care m-am oprit asupra acestui film/text: un interes personal pentru tematica pusă în discuţie.

Vă doriţi să mai montaţi teatru, la Timişoara sau în altă parte? V-a oferit munca cu actorii de aici satisfacţii pe care nu le-aţi întâlnit în cea de pe platoul de filmare?
Mai sunt câteva texte care mă interesează foarte tare, câteva filme pe care mi-aş dori să le adaptez... Să vedem, nu ştiu, acum lucrez la postproducţia filmului „Inimi cicatrizate“, o adaptare liberă după M. Blecher.

Ion Rizea şi Alina Ilea, în spectacolul „Scene dintr-o căsnicie“

Citeşte şi:

Jude o ia pe urmele lui Bergman VIDEO

„Dragostea ca un câmp de luptă“ – cronica la spectacolul lui Radu Jude