InstaCannes, corespondenţă de Eugenia Vodă. Filmul pe care l-a construit Lars

Cu siguranţă palmaresul nu va putea face abstracţie de autorul iranian Jafar Panahi şi de filmul lui, „Trei feţe“! O bijuterie minimalistă, un amestec original de  umor sec şi de melancolie.

Text de Eugenia Vodă 

Pe coclaurile din nord-vestul Iranului, prin sate ascunse în munţi golaşi şi argiloşi, pe drumuri întortocheate, înguste şi colbuite, îl descoperim pe regizorul însuşi, la volanul propriei maşini, însoţit de o actriţă de telenovele, celebră în Iran, porniţi în căutarea unei tinere obsedate de arta dramatică: „ea e un pescăruş“, nu cehovian, ci iranian, o fată care şi-a filmat, în lacrimi, cu mobilul, propria sinucidere, sau ameninţarea cu sinuciderea, şi i-a trimis-o actriţei de la Teheran, ca un strigăt de ajutor... În satul planetar, un mesaj disperat şi o vizită în lumea  „prejudecăţilor ancestrale“, care vor s-o ţină pe fată acasă.

 „Ţinut acasă“ e şi regizorul! La premiera de la Cannes, în sală a rămas un fotoliu gol, cu o foaie de hîrtie pe care era scris numele Jafar Panahi. Un cineast care, de cîţiva ani, are interdicţie de a părăsi ţara, pentru „propagandă contra regimului“, dar care reuşeşte, printr-un paradox sau printr-un miracol sau printr-o falie a birocraţiei iraniene, să-şi facă filmele şi să le trimită la festivaluri. Cu mare succes, de vreme ce Panahi are deja, printre numeroasele trofee, un Leu de aur şi un Urs de aur... Rămâne de văzut ce va împuşca la  Cannes!

Apropo de împuşcat, festivalul a programat, în afara competiţiei, într-o proiecţie-şoc, la 8 şi jumătate dimineaţa, ultimul Lars von Trier, „The House that Jack built“ /„Casa pe care a construit-o Jack“). Jack e un psihopat, ucigaş în serie, arhitect veleitar, care nu reuşeşte să-şi construiască o casă într-un peisaj idilic, în schimb reuşeşte să-şi construiască o „casă“ din mulţimea cadavrelor  congelate, pe care le aranjează şi le colecţionează, ca un artist! 

E un Lars von Trier înspăimântător (aşa cum şi un basm, descifrat ad litteram, e înspăimântător), un cineast dezlănţuit într-o amplă operă simfonică, „post-modernă“, demenţială, sofisticată şi puerilă,  o epopee a crimei (Vergiliu apare ca personaj, zis „Vergi“!), Infernul lui Dante plus Jack Spintecătorul, filosofia istoriei şi a artei plus manuale de criminologie, o „muzică concretă“ a imaginilor sadice şi sângeroase peste limita normală a suportabilităţii (recunosc că am văzut minute bune din film. cu ochii închişi, în timp ce o distinsă corespondentă pariziană mormăia non stop, în stânga mea, „cum e posibil să arăţi aşa ceva în festival! Voi protesta!“). 

Nu ştiu ce şanse are filmul lui Lars von Trier să dureze, în cinemateci, dar cu siguranţă poate fi un extraordinar material didactic la orice facultate de medicină, la disciplina psihiatrie. Iar Lars von Trier, orice s-ar spune, fie că-ţi place, fie că nu, rămâne un Autor, cu majusculă, chiar şi cînd ratează. Dacă e de protestat, e faptul că filmul nu a fost selectat în competiţie. Ar fi crescut spectaculos altitudinea ediţiei.