Infernul lui Sade

Romanul „Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei“, de Marchizul de Sade, care apare în colecţia „101 cărţi de citit într-o viaţă“, va fi distribuit mâine împreună cu ziarul, la preţul de 12,99 lei. Capodopera „divinului marchiz“ a fost ecranizată de marele cineast italian Pier Paolo Pasolini, în ultimul său film, „Salò“ (1975).

Editura Adevărul face săptămâna viitoare o mişcare îndrăzneaţă, sfidând gustul comun şi publicând, în colaborare cu Editura Trei, romanul Marchizului de Sade „Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei sau Şcoala libertinajului", în traducerea Tristanei Ir. Volumul va fi distribuit împreună cu ziarul „Adevărul", în cadrul colecţiei „101 cărţi de citit într-o viaţă", la preţul de 12,99 lei.

Nu există scriitor mai „sulfuros" decât Donatien

Alphonse François, Marchiz de Sade (1740-1814), care să fi fost acceptat totuşi de canonul literar modern şi încă de cel al unei literaturi extrem de pretenţioase, cum este cea franceză. „Meritul" le aparţine în exclusivitate suprarealiştilor francezi interbelici, care l-au redescoperit şi scos din uitare pe bizarul scriitor, privit în timpul vieţii ca un „monstru" şi tratat ca atare, şi-au făcut din el un „idol", alături de încă doi autori, Contele de Lautréamont şi Arthur Rimbaud.

Un pornograf cum nu e altul

Suprarealiştii şi exegeţii sadieni care le-au urmat au ştiut să pună accentul corect: Marchizul nu este un pornograf oarecare, cum au fost mulţi de-a lungul timpurilor, ci este un mare filosof al neantului, un „apostol" al nihilismului (ipostază expusă cel mai clar în capodopera sa „Justine sau nefericirile virtuţii"), care anticipează prăbuşirea valorilor civilizaţiei europene moderne din cele două secole care i‑au urmat.

Într-un secol iluminist, progresist, al încrederii în Om şi Raţiune, opera lui Sade - ca şi, într-o mai mică măsură, cea a lui Rétif de la Bretonne - reprezintă latura anarhică şi libertină, „revolta" iraţionalului, care este o constantă a naturii umane. „Francezi, încă un efort, dacă vreţi să fiţi republicani", sună unul dintre cele mai savuroase titluri ale Divinului Marchiz. După cum se ştie, cea mai mare parte a vieţii Sade şi-a petrecut-o închis, fiind considerat nebun. Contemporanii săi se înşelau: marchizul nu era nebun, era doar - într-adevăr - periculos.

„Povestiri în ramă"

Romanul „Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei sau Şcoala libertinajului", distribuit acum de Editura Adevărul, poate fi considerat un magnum opus al operei sadiene, o „chintesenţă" a „concepţiei despre lume şi viaţă" a uneia dintre cele mai contorsionate minţi pe care le cunoaşte istoria literaturii universale. Aici Sade îşi duce la extrem sondarea abisurilor inconştientului uman şi rafinează la maximum provocarea aruncată ipocriţilor săi contemporani şi umanităţii în general.

Structura cărţii trimite la clasicele „povestiri în ramă" medievale, ale căror cele mai notorii exemple sunt „Decameronul" lui Boccaccio şi „Povestirile din Canterbury" ale englezului Chaucer. Ca şi acolo, un grup de oameni se întâlnesc şi spun „poveşti", numai că (chiar dacă şi cei doi autori citaţi au reprezentat o culme a îndrăznelii în descrierea sexualităţii, pentru epoca lor), de data aceasta, istorisirea perversiunilor şi a torturilor la care un grup de sceleraţi îşi supun victimele depăşeşte orice închipuire, de multe ori lectura acestor pagini sadiene fiind insuportabilă.

Sade, văzut de Pasolini

La fel de insuportabilă este, deseori, şi vizionarea capodoperei marelui regizor italian Pier Paolo Pasolini, „Salò sau cele 120 de zile ale Sodomei" (1975), care, în urma tragicului său sfârşit, se va dovedi ultima operă cinematografică a autorului. La acea oră, Pasolini realizase aşa-numita „trilogie a vieţii", ecranizând trei mega-opusuri ale erotismului literar, „Decameronul", „Povestirile din Canterbury" şi „(Floarea celor) 1001 de nopţi" (toate trei construite pe principiul „povestirilor în ramă", de altfel).

Scenariul lui Pasolini transpune ororile din romanul lui Sade în momentul prăbuşirii  fascismului italian, în aşa-numita „Republică de la Salò", care a încercat să conserve, în mod disperat, ideologia mussoliniană. Libertinii de secol XVIII devin sceleraţi fascişti, care-i torturează, în acelaşi mod rafinat, pe tinerii şi tinerele asupra cărora au drept de viaţă şi de moarte.

Cineastul italian continuă aici să-şi urmărească obsesiile despre natura fascismului şi despre relaţia dintre corp, plăcere şi puterea politică, rafinând în mod foarte personal linia freudisto-marxistă dominantă în gândirea occidentală a epocii. Totodată, Pasolini avertizează asupra eşecului „revoluţiei sexuale" a anilor '60, al cărei „apostol" fusese şi el, cu „trilogia vieţii", şi asupra deturnării acesteia, de către Sistem, în pornografie, cu alte cuvinte asupra transformării sexului în „marfă".