Dezbatere Historia, la Adevărul Live: De ce a căzut în uitare Nicolae Bălcescu, iacobinul român?

Nicolae Bălcescu, una dintre principalele figuri al Revoluţiei de la 1848, a căzut într-un con de umbră în ultimul sfert de veac. Manualele de istorie îi acordă tot mai puţin spaţiu, iar despre personalitatea şi acţiunile marelui revoluţionar român se scrie tot mai puţin. De ce s-a ajuns în această situaţie? Este Nicolae Bălcescu o victimă a istoriografiei comuniste?

La aceste întrebări, dar şi la multe altele,  au răspuns istoricul Dan Falcan şi Ciprian Plăiaşu, editor „Historia”, într-o ediţie specială a „Dezbaterilor Historia”, moderată de Ion M. Ioniţă.

Activitatea lui Bălcescu, folosită intens de aparatul de propagandă comunist

În vara anului 1835, Bălcescu îşi încheie învăţătura în cadrul instituţional oferit de colegiul Sf. Sava, trecerea lui pe băncile acestei şcoli fiind printre altele speculată propagandistic un veac şi ceva mai târziu de regimul comunist, care conferă în 1948 numele său liceului, încercând să treacă în uitare memoria unui sfânt, căzut din motive lesne de înţeles în dizgraţia autorităţilor atee de la Bucureşti. În treacăt fie spus, personalitatea şi activitatea lui Bălcescu au fost bine receptate şi intens folosite de aparatul de propagandă al regimului instaurat în anii 1944-1947, în România. Destinul său tragic, exilul şi decesul survenit în condiţii vitrege, departe de ţară, la vârsta (hristică) de numai 33 de ani, au permis istoricilor de serviciu ai comunismului să-l contrapună colegilor săi de generaţie, ajunşi ulterior, miniştrii, prim-miniştrii, preşedinţi de Corpuri Legiuitoare într-o Românie burghezo-moşierească, evident blamabilă.

Omagiul literar cel mai „vibrant” i-a fost adus de către Camil Petrescu care, într-un roman fluviu de aproape 2000 de pagini – demn prin dimensiuni de „Pe Donul liniştit” al lui Solohov – ne înfăţişează un Bălcescu caricatural, singur împotriva tuturor, tribut evident adus realismului socialist şi preţ al unui confort recompensat cu alegerea sa în Academie. Probabil în ultimii ani de viaţă, maestrul genialelor introspecţii psihologice „Jocul ielelor” şi „Suflete tari” a vrut să experimenteze pe propriu-i spirit celebra aserţiune care îi aparţine: „Câtă luciditate, atâta dramă”.

Bulevarde, străzi, pieţe, ba chiar şi un raion din Bucureşti au fost botezate cu numele revoluţionarului mort la Palermo. Mai mult chiar – onoare supremă! – cel mai valoros instrument monetar de plată al regimului, celebra bancnotă albastră de 100 de lei, purta pe ea chipul lui Bălcescu, asociind ironic peste timp simbolul relativei bunăstări din anii comunismului cu imaginea unui om pentru care precaritatea financiară a vieţii a fost o constantă.

Cele mai importante declaraţii:

Ciprian Plăiaşu: „Nicolae Bălcescu a fost un vizionar cu mult înaintea timpului său. Mihai Viteazu este pur şi simplu văzut ca un aventurier în cronicile timpului, abia Bălcescu îl vede ca pe un unificator“ 

Dan Falcan: „Revoluţionarii au început să vadă în Rusia principalul inamic al Ţărilor Române, pentru că Rusia era principala putere autocratică din zonă. Puterea otomană era mult mai îngăduitoare“

Dan Falcan: „Ion Ghica a fost unul dintre partizanii apropierii Ţărilor Române de Turcia, pentru că aceasta era văzută ca o pavăză. Chiar şi Mihai Eminescu nu are niciun vers despre Războiul de Independenţă, pentru că îl considera o catastrofă, un preambul al ocupării Ruseşti“

Ciprian Plăiaşu: „Revoluţionarii au ars regulamentele organice aduse de ruşi. La un moment dat Ion Câmpineanu avea un han şi voia să facă un Teatru Naţional, dar cei care s-au împotrivit au fost consulii ruşi, care voiau să împiedice răspândirea acestui spirit naţional“

Dan Falcan: „Ruşii au dus o mulţime de războaie cu turcii. De Ţările Române nu s-a atins nimeni, pentru că ocuparea lor era considerată o mare problemă de Marile puteri ale lumii“

Dan Falcan: „Crimeea în realitate nu a făcut niciodată parte din Ucraina, până în 1973 este sub suveranitatea sultanului, iar atunci este ocupată de ruşi. Crimeea nu a făcut parte din patrimoniul ucrainean propriu zis. Discutarea oricărei graniţe poate duce la deschiderea Cutiei Pandorei“

Dan Falcan: „Nu ştiu în ce măsură este valabil episodul cu înmormântarea lui. Este clar că el a murit într-o stare de uitare şi de sărăcie. Moare în 1852, dar s-ar părea totuşi că a fost înmormântat într-o criptă, după zece ani a fost o epidemie de ciumă şi osemintele lui au fost puse într-o urnă şi zidită într-o firidă“

Ciprian Plăiaşu: „El este într-un osoar în Palermo, dar nu este identificat, deşi s-ar putea face acest lucru, pentru că osemintele sunt foarte bine conservate“

Ciprian Plăiaşu: „Casa în care s-a născut Constantin Brâncuşi este în paragină“