Demonstraţie la Bookfest: cum arăta echipamentul trupelor din cel de-Al Doilea Război Mondial VIDEO

Sâmbătă 27 mai, de la ora 13.00 în cadrul Salonului de carte Bookfest a avut loc lansarea lucrării „Odessa. Gustul amar al victoriei”, scrisă de istoricul militar Manuel Stănescu. Au luat cuvântul  Constantin Corneanu, cel care semnează prefaţa volumului, Florian Bichir, în dubla ipostază de jurnalist şi istoric şi Ion M. Ioniţă, redactor-şef la revista „Historia”.

Lansarea lucrării ”Odessa. Gustul amar al victoriei”, de Manuel Stănescu, a avut loc la Cafeneaua literară Julius Meinl. Cartea a fost publicată de Editura Cetatea de Scaun. Discuţia a  fost moderată de Margarit Dan. La sfârşitul lansării, au fost prezentate elementele din echipamementul armatei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

«O analiză referitoare la evoluţia României în anii celui De-Al Doilea Război Mondial, cu accent pe luptele purtate pe frontul de Est, pare un demers nu doar desuet, dar şi destul de riscant. Ceea ce aparent constituie un avantaj, anume interesul constant al publicului pentru acest subiect, reprezintă, de fapt, un mare neajuns. Excesiv de ideologizată şi politizată, participarea României la războiul din Est se transformă într-o adevărată armă pe care nu puţini o folosesc fără scrupule.

Atunci când mi-am exprimat dorinţa de a alege o temă de doctorat având drept subiect campania armatei române pentru cucerirea Odesei, numeroase voci mi-au atras atenţia că „s-a mai scris”. Dincolo de faptul că mulţi specialişti ignoră cu desăvârşire axioma conform căreia judecata finală nu se aplică atunci când e vorba de istorie, o analiză amănunţită a cercetării efectuate asupra subiectului în cauză duce la o concluzie surprinzătoare: având în vedere impactul şi importanţa asediului Odesei, în realitate s-a scris destul de puţin.

Imediat după Revoluţie, a existat un interes major (absolut firesc) cu privire la războiul din Est. După ocultarea subiectului timp de aproape o jumătate de secol (mă grăbesc să adaug că în ultimii ani ai regimului comunist au apărut descrieri ale operaţiunilor în monumentala lucrare Istoria militară a poporului român), istoricii s-au aplecat cu predilecţie asupra lui, îndeosebi în primul deceniu de după revoluţie apariţiile fiind constante şi consistente, în egală măsură. De cele mai multe ori campania Armatei Române a fost tratată ca un întreg, cu referiri la întreaga perioadă (1941-1944); detalii ale operaţiunii apar şi în lucrările apărute sub egida Institutului de Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară. Cucerirea Odesei a constituit subiectul unei singure lucrări de anvergură: Mareşalul Antonescu la Odessa, apărută în 1999. Produsul unui colectiv de autori (Jipa Rotaru, Octavian Burcin, Vladimir Zodian, Leonida Moise), ea conţine două părţi distincte: o analiză critică a operaţiunilor şi un cumul de documente. Deşi reprezintă o lucrare de referinţă (care se regăseşte în bibliografia pe care am consultat-o), după aproape două decenii, când abordarea istorică cunoaşte noi perspective şi având în vedere noua generaţie de cititori, considerăm că alegerea subiectului e departe de a fi redundantă.

Evidentă (şi, în egală măsură, neplăcută) atunci când privim cu un ochi critic apariţiile editoriale legate de participarea României la războiul din Răsărit este politizarea excesivă a cercetării istorice referitoare la acest subiect. Am în vedere legătura directă între evoluţia României pe scena europeană, transformările conceptuale şi de mentalităţi şi tonul general ce se desprindea din pana istoricilor. Între 1990 şi 2000, totul era pus sub umbra covârşitoare a personalităţii generalului şi ulterior mareşalului Ion Antonescu. După 50 de ani în care numele său fusese asociat cu „trădarea” şi cu „dezastrul ţării”, figura fostului Conducător al statului a născut o admiraţie nedisimulată. Odată cu noul mileniu, atunci când majoritatea forţelor politice au decis accelerarea procesului de integrare în spaţiul euro-atlantic, pe scenă a apărut brusc criminalul de război, omul responsabil pentru deportările şi moartea a zeci, sute de mii de oameni în Basarabia şi Transnistria. Astăzi, societatea românească basculează între ing şi yang, între eroul care a vrut să reconstituie toate graniţele ţării şi criminalul de război, responsabil pentru Holocaustul din est, în teritoriile aflate sub controlul administraţiei româneşti. Istoricii au renunţat, în mare măsură, să-şi facă datoria, de teama unor etichete superficiale capabile să distrugă un prestigiu ştiinţific construit cu multă trudă.

De aceea mă grăbesc să subliniez, cu riscul de a dezamăgi, că lucrarea de faţă NU are în vedere masacrele săvârşite după ce trupele române au ocupat oraşul şi nici nu-şi propune să afle răspunsul la de altfel inutila întrebare: Antonescu, erou sau criminal? ci se doreşte o analiză a asediului Odesei cu accent pe aspectele tactice şi strategice, pe modul de conducere şi purtare a luptelor, pe consecinţele avute şi pe impactul resimţit la nivelul opiniei publice din ţară şi în alte state europene. Demersul meu se sprijină pe convingerea (enunţată de istoricul Richard J. Evans) că este nepotrivit pentru o lucrare istorică să se răsfeţe în luxul judecăţilor morale. Consider că a explica nu este sinonim cu a justifica, iar scopul acestei lucrări este înţelegerea, în sensul cognitiv; judecata aparţine doar cititorului», afirmă istoricul Manuel Stănescu în prefaţa cărţii.