Interviu Dan Perjovschi, artist: „Acum 15 ani eram mai iacobin, voiam ca arta mea să țină numai de revoluție și libertatea de expresie“

Cunoscut pentru arta sa militantă, Dan Perjovschi a acceptat în premieră colaborarea cu un mare brand din industria modei și recunoaște sincer că, până nu demult, ar fi refuzat categoric o astfel de propunere.

Când primești un e-mail de la brandul Comme des Garçons, nu e tocmai ceva ce se întâmplă în fiecare zi – nici măcar pentru cineva ca Dan Perjovschi. Artistul a privit propunerea cu rezerva celui care nu s-a simțit niciodată parte din „lumea industriei“, dar a acceptat cu o singură condiție: onorariul să meargă direct către o cauză socială din România. Așa au ajuns desenele lui cu aer de protest și optimism – „Hope“, „People Power“, „Love“ – să devină parte din colecția SHIRT a brandului japonez. Totul s-a desfășurat online, de la primele idei la ultimele detalii, într-o colaborare pe care artistul o descrie cu aceeași sinceritate cu care refuză să se ia prea în serios: „Desenul meu vine din câștigarea libertății de expresie, și de-aia nu merge grozav cu market-ul și merge cu proteste, cu zone activiste, caritative și așa mai departe“. Cu toate acestea, artistul nu s-a dezis de acest fir roșu al vieții sale și condiția colaborării a fost aceea ca onorariul să meargă către Spitalul „Marie Curie“, primul campus medical pediatric, realizat de către fundația Dăruiește Viață – brandul nu doar că a acceptat, dar a și dublat suma. 

Dan Perjovschi povestește într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ cum s-a născut parteneriatul cu Comme des Garçons Shirt, ce înseamnă să-ți vezi desenele transformate în haine și de ce, pentru el, gestul de a dona onorariul a contat mai mult decât orice prezență pe podiumurile din Paris. De asemenea, artistul vorbește despre libertate, compromis, ironie și cum e să transformi un simplu desen într-un mesaj global, fără să renunți la ceva din ce te definește, mai ales într-o lume culturală a provocărilor, marcată de subfinanțare și pericolul AI. În această toamnă, Dan Perjovschi sărbătorește 40 de ani de carieră, ocazie cu care va avea prima mare retrospectivă în România: în Timișoara, la muzeul MX Miklosi (depoul de tramvaie), în perioada 3 septembrie – 26 octombrie.

„Weekend Adevărul“: Cum a ajuns povestea cu Comme des Garçons la dumneavoastră? Cine a făcut primul pas și ce v-a făcut, până la urmă, să acceptați?

Dan Perjovschi: Am primit un e-mail. Oamenii au zis că mă urmăresc, au tot văzut expozițiile mele și că le place ce fac. Ei au o colaborare cu un artist o dată pe an și pentru colecția Primăvară 2026 ar vrea să colaboreze cu mine. Doreau să fac niște desene special pentru ei. Prima dată am zis că nu cunosc prea bine industria modei și nici nu e lumea mea. N-am știut ce să fac. Am tărăgănat un pic răspunsul și pe urmă le-am propus următorul lucru, spunându-le adevărul: eu nu lucrez cu companiile astea, am o rezervă față de industria modei, deși moda îmi place, mai ales cea experimentală. Atunci am propus în blanc ca onorariul meu să fie donat. Și au fost de acord. Ei au dublat suma și i-am oferit-o spitalului.

Care a fost reacția lor când le-ați adus în discuție donarea banilor către Spitalul „Marie Curie“?

Eu le-am explicat în două rânduri despre ce e vorba – un spital construit din donațiile oamenilor. A mers cumva uns. Pe urmă mi-au zis să trimit desenele, că discuția, până în punctul ăsta, a fost de principiu – trebuiau să vadă și marfa. Au cerut zece desene. Le-am trimis, am primit un feedback ok, au dat drumul la treabă și pe urmă am fost contactat de antena lor de la Paris, unde a și fost prezentată colecția. Am pus Parisul în legătură cu Dăruiește Viață și s-au înțeles, au făcut donația direct la ei. Înțeleg acum că au fost destul de deschiși și vor dona tricouri pentru copii. Deci a mers bine. 

Se observă din desene că ați reușit să păstrați totuși tematica activistă, socială, chiar dacă vorbim despre o companie mare de modă... 

Desenul meu are ceva din Revoluția din 1989, eu păstrez asta, chiar dacă lumea nu mai înțelege ce înseamnă Revoluția. Desenul meu vine din câștigarea libertății de expresie și de-aia nu merge grozav cu market-ul, dar merge cu proteste, cu zone activiste, caritabile. Și mă bucur când o companie înțelege lucrul ăsta.

O colaborare de neprețuit

V-ați întâlnit vreodată față în față cu cei de la Comme des Garçons sau totul s-a întâmplat online? Cum vi s-a părut să negociați totul la distanță, mai ales când a fost vorba și de donație?

Numai prin e-mail am discutat și a fost o chestiune haioasă, că eu, în timpul proiectului, am fost în Seul și, vizitând o zonă de muzee, am dat de sediul lor, Comme des Garçons, care e ditamai blocul. Și le-am trimis poze celor din Tokyo (râde). Oricum, oamenii au fost foarte deschiși, au înțeles despre ce e vorba. N-am avut niciun fel de contondențe – când negociez chestii, mai pățesc din astea. Dar aș vrea să se știe că atunci când negociez prețuri pentru mine, sunt mai încurcat. Când negociez preț pentru altcineva, cum ar fi Dăruiește Viață, am curaj mai mare. 

Câtă libertate ați avut la desene și mesaje? V-au lăsat să faceți ce simțiți sau au venit ei cu direcții clare?

Am avut libertate maximă. Eu i-am întrebat ce îi interesează și mi-au zis, în mare, lucruri de care mă ocup eu – democrație, libertate, speranță. Eu cu asta am lucrat toată viața – mai puțin „love“ – dar cu democrație, speranță am tot lucrat. Am conceput o serie de desene în care un personaj atârnă de o literă sau sare de pe o literă. Unul dintre ele e un desen mai clasic, cel cu „People Power“, pentru că partea de „people“ este cu oameni răspândiți și când se leagă de mâini devin „Power“. Pe acela l-am făcut ca desen în foarte multe dintre expozițiile mele. Și apropo de asta, Dăruiește Viață a lucrat cu juriștii lor și au făcut un contract pe toată chestia asta. Deci Comme des Garçons are copyright pe colecție. În rest, copyrightul desenelor rămâne la mine. Deci o să le mai refac pe pereții pe unde desenez eu în lumea asta. 

Cam cât a durat tot procesul, de la primul contact până la hainele de pe podium? Și cum s-a integrat proiectul în agenda dumneavoastră de zi cu zi?

Nu a fost foarte lung. Eu am fost surprins când mi-au zis colecția de Primăvară 2026, eu mă așteptam să fie undeva în iarnă prezentată, nu acum, vara. Dar eu nu știu lumea modei. Probabil că așa se face. După mine a fost foarte repede, deci probabil că a durat două luni. Eu, între timp, am avut foarte multe proiecte, și din când în când mai aveam câte o convorbire cu oamenii de la Comme des Garçons, și cu cei de la Dăruiește Viață. 

Cum v-a venit ideea să propuneți donația în loc de onorariu? Ați simțit că a fost un compromis, o soluție de mijloc, sau ați vrut neapărat ca arta să susțină o cauză socială?

Sincer, eu am vrut să scap de pacostea asta, în care negociezi, nu știi ce se întâmplă – bani, Japonia, habar nu am cât să cer, că eu nu sunt în lumea asta. Sună ciudat, dar m-am gândit să împac capra și varza, că eu vreau ca desenul meu să servească unor cauze sociale, nu modei. Dar, în același timp, colaborând cu o companie de genul acesta, care e mai experimentală, mesajul vezi că ajunge mai repede în lume. M-am gândit și la asta, că e un fel de carte de vizită, și sincer, și pragmatic, eu ca artist, mă gândeam că e o promovare bună proiectul japonezilor și pentru spital, pentru viitorul Campus de la „Marie Curie“ și pentru Dăruiește Viață. 

Vizibilitatea, ca formă de speranță

Privind înapoi la experiența asta, ce simțiți că v-a adus, de fapt? S-a schimbat în vreun fel modul în care priviți arta expusă public sau colaborările cu lumea modei?

Auzi, trebuie să îți spun ceva. A arătat destul de ok colecția, mai ales băieții ăia, cu părul vâlvoi, erau foarte mișto (râde). Am fost surprins că s-a desfășurat așa de repede. Eu anul acesta sărbătoresc 40 de ani de carieră, și în artă totul s-a hibridizat. Noi trăim într-o lume hibridă, în care poți să mixezi algebra cu plantele, presa cu zborul pe Lună – sunt domenii care se intersectează. Moda și artele au o intersecție clară, mai ales în zona experimentală a modei – cei care fac lucruri care nu se pot purta, haine ca statement. Dar e și o zonă comercială, pe care cele două părți o au împreună, ideea de piață, de market. Deci lumea modei e atrasă de artă și viceversa. Pe de altă parte, industria modei e o industrie care face zob Planeta, iar de condițiile muncii în sweat-shopurile din China, Cambodgia etc... ce să mai vorbim. De unde și rezervele mele... Eu am stat mai departe, că tipul meu de artă e pe pereți, se șterge. Dar cumva viața m-a dus să fac tricouri, cred că am peste 60 de cauze activiste. Am și făcut acum vreo trei ani, la Indecis Timișoara, o expoziție numai cu tricouri făcute pentru cauze sociale, culturale si activiste – Ambulanța pentru Monumente, Maratonul din Sibiu, unde se aleargă pentru o mie de cauze, Crucea Roșie, Ucraina... M-am trezit că am acest segment în creația mea, deși nu l-am intenționat, dar care îmi place, că desenul meu pleacă din muzeu și merge pe oameni, prin oraș. Când am primit propunerea asta, dacă era acum 15 ani aș fi zis pas. Eram un pic mai iacobin, voiam ca arta mea să țină numai de revoluție și libertatea de expresie. Acum sunt mai relaxat, încerc să mă mișc în toate zonele. În alte zone în care până acum nu aș fi intrat, acum le prospectez și eu. 

Ați mai avut, de-a lungul timpului, propuneri din zona comercială sau din partea unor colecționari? Cum vi se pare să jonglați între arta cu mesaj social și proiectele mai comerciale?

Ca anecdotă, eu m-am ferit de zonele astea industrialo-market, piață pură, bani. Dar la viața mea am primit propuneri, am fost pus în niște situații... În urmă cu vreo zece ani, prin galeria mea de la New York, care se cheamă Jane Lombard, am primit o propunere din partea unui colecționar miliardar mexican să-i desenez un avion – jet-ul personal. A văzut el o expresie, i-a plăcut și am zis că merg să îi desenez cu markerul să fac o expoziție pentru păsări (râde). Dar echipa care se ocupa a vrut să fac desenele, să le printeze, să le lipească pe avion și să păstreze originalele. Mie asta nu mi-a plăcut, mi-ar fi plăcut o experiență în care să desenez direct pe avion. Și s-au dus 100.000 de dolari. Asta e o anecdotă. Deci da, m-am mai intersectat cu bani și am stat deoparte, că nu mă pricep sau nu m-am potrivit, că tipul meu de artă nu e pentru asta. E pentru Roșia Montană. Dar, în lumea de azi, vezi că vizibilitatea contează pentru orice fel de mesaje, inclusiv pentru cele care țin de speranță, de umanitate. 

Povestiți-ne, vă rog, despre mesajul „non toxic garçon“. Cum v-a venit ideea și ce ați vrut să transmiteți? V-ați gândit că poate fi prea ironic pentru un brand internațional sau v-ați lăsat dus de inspirația momentului?

Brandul se cheamă „Ca băieții“ (n.r. – în traducerea din franceză). Și acum, în lumea noastră, este o poveste cu băieții toxici, cu masculinitatea umflată – macho-istii, Tate-Brothers. Și eu am preluat asta, li s-a părut foarte interesant și asta îmi place la un brand ca ăsta – că știe să se autoironizeze. Să pună un pic de critică și pe el însuși. 

„Orice tehnologie care vine aduce un regres și un progres“

Cum vedeți toată discuția despre inteligența artificială și artă? Vi se pare că AI-ul ar putea ajunge să înlocuiască artiștii sau întotdeauna va rămâne ceva ce tehnologia nu poate replica?

Până acum eram foarte sigur că diferența între un om și inteligența artificială e că omul poate greși și din greșeală se nasc chestii interesante. Și eram foarte relaxat. Dar am vorbit cu un expert și mi-a spus că poate să fie programată să greșească și inteligența artificială. Deci cred că orice se poate. Cred că în momentul în care servești AI-ul cu tipul meu de desen, s-ar putea ca el să producă forme de desen ca al meu. Poate nu așa de șmechere sau witty, dar acceptabile. Cred că e posibil asta. Eu cred că totul poate fi înlocuit de interligența artificială. Desigur, există un rest undeva, dar am citit de curând un articol că a murit eseul academic și că el se face cu inteligența artificială. Eu cred că a murit un tip de eseu. Așa cred că e și cu arta. Unele forme se diluează sau dispar și apar altele noi. Cred că orice tehnologie care vine aduce un regres și un progres. Cine știe să o folosească va face lucruri foarte interesante. Restul lumii face lucruri banale. Și cred că pentru marea majoritate asta se va întâmpla. Pentru zona artistică de vârf nu va fi cazul. Cred că acolo va fi, ca de obicei, o colaborare între tehnologie și om. Pentru marea masă va fi numai AI. Nu mai contează. Pentru că așa se fac și pozele cu celularul. Cine mai stă să facă compoziții și regula de aur? Pac-pac, 100.000 de poze, până să te trezești le-ai și trimis, apar și publicate. Credeam că zonele creative sunt mai la adăpost, dar, până la urmă, cred că nu sunt. Cel mai sigur job s-ar putea să fie cel care schimbă chiuveta, că asta nu se poate face cu AI. 

Dacă priviți la felul în care arată scena artistică la noi, cu bugetele strânse și provocările din ultimii ani, ce credeți că ne așteaptă? Mai simțiți că există șanse reale pentru artiști sau instituții, sau s-a transformat totul într-o cursă pentru supraviețuire?

Ca prim statement, aș putea zice că, până acum, cultura era 0,7% din PIB. Și acum poate mai bagă un 0 între. Unu: să știi că, din păcate, am scris asta pe zid, eu nu pot să apăr țara asta cu desenele mele. Deci o parte din bani trebuie să meargă pe tancuri, pe drone. Asta e realitatea, nu depinde de noi, nici de guvernele noastre. Depinde de un nebun de la Est, care nu știu ce vrea. Undeva trebuie tăiat și se va tăia probabil din zonele în care nu poți scoate mulți oameni pe stradă și care în primă instanță nu par a conta așa de mult. Adică cultură, educație, probabil. Doi: cred că noi, ca scenă de artă, suntem mult prea dependenți de fondurile de stat, care sunt limitate. Există un singur AFCN – toată lumea, de la mine, personal, până la Teatrul Național, aplică la același fond AFCN. Deci suntem dependenți de un singur fond și ar trebui cumva în zona public-privată să mai inventeze și alte fonduri, care să se susțină creația. Trei: cred că suntem o țară de festivaluri, și asta, până într-un punct, nu e rău. Dacă sunt numai festivaluri, înseamnă că suntem o țară de weekend. Și între weekenduri ce facem? Adică cred că nu e un timp bun să vorbesc despre cercetarea artistică, că văd că se taie și aia științifică, dar cercetarea artistică – arta care nu are succes în primă fază, n-a fost niciodată susținută în țara asta. Niciodată. Cine îți dă bani acum, în România, să scrii o carte? Sau cine îți dădea acum 15 ani sau 30 de ani? Să faci cercetare pe arta contemporană în România, trei ani de zile, cine îți dă un grant? Cine? Nimeni. Vor fi mai puține expoziții, mai puține teatre, mai puține concerte. Asta nu știu dacă va afecta calitatea lor. Poate că nu. Poate că vom fi cu toții obligați să găsim alte soluții.