Cultura trăiește „la limită” în România. „Nivelul mare de manipulare sunt posibile în lipsa contactului cu arta și cultura”

Între pasiune și supraviețuire financiară, munca în cultură se desfășoară adesea fără plase de siguranță. Un studiu recent arată că, deși tot mai mulți lucrători culturali au contracte și venituri ceva mai mari decât în trecut, câștigurile rămân sub media națională, iar stabilitatea este fragilă.

Doar 19% din lucrătorii culturali câștigă suficient pentru a-și asigura necesitățile, iar 43% își suplimentează veniturile prin activități realizate în afara sectorului cultural, arată un studiu lansat la finalul anului trecut de către Centrul Cultural Clujean. Mai multă stabilitate pe hârtie, aceeași precaritate în viața reală: studiul coordonat de Rarița Zbranca, director de programe în cadrul Centrului Cultural Clujean, surprinde un sector cultural aflat într-o maturizare forțată. Numărul lucrătorilor culturali cu contracte de muncă a crescut, iar veniturile sunt mai mari decât în studiile anterioare, inclusiv după ajustarea cu inflația. Totuși, câștigul mediu – circa 4.800 de lei net pentru normă întreagă – rămâne sub media națională, deși 97% dintre respondenți au studii superioare. Percepția generală este că traiul rămâne la limită, iar siguranța financiară, fragilă.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Rarița Zbranca ne prezintă un peisaj profesional fragmentat: aproape jumătate dintre respondenți lucrează în sectorul public cultural, dar un număr semnificativ își câștigă existența din afara culturii – de la educație și design comercial până la delivery, taxi sau mici afaceri de familie. Freelancingul, contractele de drepturi de autor și PFA-urile domină zona independentă, făcând aproape imposibilă o măsurare corectă a sectorului și lăsând mii de profesioniști fără acces real la protecție socială, șomaj sau pensie. Discuția merge dincolo de diagnostic și ajunge la miezul problemei: lipsa unui cadru legislativ și de finanțare adaptat specificului muncii culturale. De la necesitatea unui statut real al lucrătorului cultural profesionist, similar celor din Franța sau Belgia, până la finanțări multianuale care să permită angajări și continuitate în sectorul independent, Rarița Zbranca argumentează de ce cultura nu cere privilegii, ci reguli echitabile. În final, miza este una mai largă: cultura ca bun public, investiție economică și infrastructură esențială pentru sănătatea democratică a societății românești.

„Weekend Adevărul“: Care ar fi vestea bună din studiul dumneavoastră?

Rarița Zbranca: Pe de o parte, vedem o creștere a numărului de lucrători culturali care au un contract stabil de muncă. În studiile anterioare, procentul celor care declarau că au în prezent un contract de muncă fie el în sectorul cultural sau în alte sectoare era mai mic. Așadar, oamenii înțeleg tot mai mult importanța protecției sociale pe care ți-o dă un contract de muncă. Iar lucrul acesta este și în strânsă legătură cu faptul că respondenții noștri au o vârstă medie de peste 40 de ani. Sunt oameni deja la vârsta la care probabil că au familie, încep să apară probleme de sănătate și au nevoie de această stabilitate. E posibil ca în unele cazuri aceste contracte de muncă să fie unele pe care și le face omul la propria firmă cu un singur angajat, dar totuși faptul că există acel contract de muncă înseamnă o mai bună protecție socială și de sănătate, ceea ce e important. Pe de altă parte, există și o creștere a veniturilor. S-a făcut o ponderare a sumelor declarate și s-a calculat și în funcție de inflație, astfel încât să putem cu adevărat să comparăm sumele și să putem spune că veniturile au crescut. În mod absolut, veniturile au crescut, ceea ce a crescut doar foarte puțin este percepția oamenilor că o duc mai bine. Noi i-am întrebat „cât câștigă?“. Avem un număr destul de redus de oameni care spun că au un salariu bun, dar grosul este împărțit între cei care spun că încasează insuficient pentru nevoile lor și cei care spun că sunt undeva la limită. În ce privește sumele declarate, avem o medie de 4.800 de lei pe lună net pentru cei care lucrează cu normă întreagă. Avem sume mai mici decât media națională indiferent de sectorul de activitate. Faptul că este sub media națională e deja un semn de alarmă, iar faptul că este sub media națională cu un eșantion de oameni cu educație superioară în proporție de 97%, acesta de fapt este un dublu semn de alarmă. Pentru că practic noi comparăm media națională din care ai, cred că, sub o treime persoane cu studii superioare, cu un grup de oameni cu studii superioare care câștigă semnificativ mai puțin decât media dintr-o populație cu studii diverse.

De la artist la taximetrist

În statistica dumneavoastră menționați că procentul care lucrează în sectorul public cultural este de 45%. Am înțeles că studiul nu are un eșantion reprezentativ, dar eram curios care este raportul între oamenii care lucrează la stat, respectiv în mediul privat în zona culturală?

Asta este una dintre foarte marile dileme în sectorul cultural, pentru că noi avem date doar de la instituțiile publice și aceste date se cumulează atunci când raportăm noi la Eurostat. Și, sigur, și cele legate de cărți de muncă, din orice alt domeniu, dar, de exemplu, pentru un ONG e foarte greu să stabilești dacă activează în cultură, în educație sau în sănătate. Există un vid de măsurare, de cuantificare la nivelul acesta în plan național, ca să putem să spunem câți lucrători culturali activează în sectorul public, câți în sectorul independent. Din eșantionul nostru, 45% lucrează în sectorul public cultural. Mai mult, e un număr mai mare care lucrează în sectorul public, dar nu neapărat cultural. Aproape un sfert dintre oamenii care au răspuns la chestionar spun „sursa mea principală de venit nu este în sectorul cultural“, care înseamnă că „eu sunt artist, dar sunt angajat foarte probabil ca designer la o firmă de geamuri“ sau poate nici măcar asta. Am cunoscut pe cineva care face delivery pentru că din asta își poate aduce venituri și e un pic mai flexibil. Deci sunt oameni care trebuie să lucreze în afara sectorului, deși sunt artiști profesioniști sau sunt lucrători culturali profesioniști. Există și un număr destul de mare de oameni care nu au un contract de muncă, au venituri independente, practic venituri din contracte de drepturi de autor, venituri poate pe PFA. Și atunci e puțin mai greu ca lucrurile astea să apară undeva în statistici. Nu știi neapărat din ce domeniu vin. Dar persoanele astea nu sunt angajate nici la stat, nici în privat. Sunt dintre ei pur și simplu oameni care trăiesc pe bază acestor contracte temporare. Adică un contract de drepturi de autor nu este un contract de muncă, nu este un contact pe perioadă mai lungă de o lună, doi-trei ani.

Ce soluții în afara domeniului cultural se găsesc pentru completarea veniturilor?

Ar fi zona aceasta de delivery – mai știu pe cineva care lucrează la Operă și mai face taxi. În rest, cel puțin dintre cei pe care îi știu eu, văd foarte des că oamenii încearcă să-și găsească un loc de muncă relativ stabil, relativ compatibil, cum ar fi să lucreze în educație – poate ca profesor de Arte, dar sunt foarte puține cursuri și foarte puține posturi de profesor de Artă – lucrează pentru firme care fac tabere pentru copii etc. Dar sunt și oameni care pur și simplu fac altceva, au un magazin de faianță, lucrează la magazinul sau la pensiunea părinților unde fac muncă de recepție.

Ce poate suplimenta statul

Ce politici publice credeți că ar trebui să fie adoptate ca să fie susținut mai mult sectorul cultural?

În primul rând, noi credem că e nevoie să existe o consolidare a protecției sociale și a statutului profesional al lucrătorilor culturali. Pentru că este un domeniu atipic, nu avem ca în alte sectoare reprezentanți ai patronatului și reprezentanți ai sindicatelor și cineva care negociază colectiv pentru condițiile de muncă. Tocmai pentru că e un sector cu foarte mult freelancing, cu diferențe foarte mari între profesii – de exemplu, ai un mașinist la Operă, un curator la muzeu sau un artist independent. Deci există niște sub-profesii foarte diferite. E greu să ai o reprezentare colectivă suficient de robustă. Și atunci, în general, în alte țări există ceea ce se numește statutul artistului sau statutul lucrătorului cultural profesionist, care este un cadru legislativ adaptat nevoilor profesiilor culturale, care înseamnă, de exemplu, multe contracte mărunte.

Ce oferă acest statut în alte țări?

De exemplu, în statutul lucrătorului cultural din Belgia s-a stabilit că dacă tu demonstrezi că ai avut contracte ca artist pe timp de opt luni, statul îți compensează și îți plătește un venit minim garantat pentru celelalte patru luni din an, înțelegând astfel că asta este natura muncii tale. Acest tip de sistem există în Franța de foarte mulți ani, dar și în alte țări.

În România există un sistem de contractare specific pentru acest domeniu?

Nu. Noi ne adaptăm la cadrul legislativ existent, dar e foarte greu să poți să plătești munca culturală în sistemele de contractare actuale. Nu orice tip de muncă culturală poate să fie cuprinsă într-un mod serios în formele de contractare existente. Zona aceasta a statutului lucrătorului cultural profesionist înseamnă o lege care să cumuleze niște prevederi specifice, acces la finanțare, acces la protecție socială și de sănătate, acces la pensie, în funcție de cât timp ai contribuit, de câți ani ai lucrat și așa mai departe. Acestea să fie adaptate lucrătorilor culturali. În România există, de doi sau trei ani, o lege a statutului lucrătorilor culturali profesioniști, doar că nu este încă complet, adică are puține din beneficiile necesare unui sistem complet ca să poți spune că întregul statut al lucrătorului cultural profesionist este reglementat. La nivel de politic, o a doua temă importantă este aceea a sistemului de finanțare. Toate instituțiile publice au o alocare bugetară, știm că e insuficientă, dar își angajează oamenii, există o formă de stabilitate și predictibilitate în regimul muncii și acolo există și contract colectiv de muncă, deci acolo lucrurile sunt stabile exact cum sunt în alte instituții publice.

În rural, fără drept la cultură

Care este situația în sectorul cultural independent?

Practic, ca un ONG să poată să angajeze pe cineva cu carte de muncă are nevoie de resurse, iar resursele vin doar pe bază de proiect. Proiectul înseamnă că ai niște activități care au un calendar clar de desfășurare. De obicei, undeva prin mai-iunie, în cel mai bun caz, semnezi niște contracte care trebuie încheiate în noiembrie, că trebuie decontate în același an. Sistemul de finanțare nu permite multi-anualitate, depinde de ciclul operaționalizării bugetului de stat. Deci finanțatorii deschid finanțările după ce se aprobă bugetul de stat și trebuie totul încheiat înainte de finalul anului, care înseamnă că tu nu ai continuitate în finanțare. Asta te împiedică să angajezi oameni. În alte țări există programe de trei ani, de exemplu, prin care să permită ONG-ului să-și asigure o echipă, un program, un spațiu în care să-şi deruleze programul. Tipul acesta de finanțare nu există în România. Sigur că ar fi important ca și la nivelul sectorului cultural să existe forme de reprezentare mai solide. Adică noi avem în continuare uniunile de creație ca forme de reprezentare, dar ele sunt structurate pe niște forme artistice, sunt niște instituții fondate cu foarte mulți ani în urmă. Este nevoie și să fie dezvoltată infrastructura culturală care este foarte precară, dar și foarte inegal distribuită la nivelul țării. Dacă noi ne plângem despre cum stau lucrurile în orașele mari, în orașele mici și mai ales la nivel rural infrastructura este aproape zero. Atunci întreaga ofertă culturală este nedezvoltată acolo și în sine dreptul fundamental la cultură al oamenilor care locuiesc în zonele respective nu este respectat. De asemenea, este important să existe niște răspunsuri din zona de politici care să adreseze direct precaritatea muncii culturale, adică să fie un sprijin direct pentru sănătate, sănătate mintală, pentru testarea de modele de lucru noi, sustenabile, în sectorul cultural, finanțare pentru dezvoltare organizațională. În general, când lucrezi într-o organizație nonguvernamentală de pe un proiect pe altul, nu ai timp pentru a face ceea ce face o companie – să faci team building, să întrebi oamenii din echipă cum sunt, să îți regândești procedurile de lucru. Este nevoie să oferim cadrul în care și organizațiile culturale pot să facă asta.

Dacă ar fi să sumarizăm toate aceste elemente, am putea spune că e nevoie de o lege a lucrătorului cultural sau trebuie un întreg cadru legislativ?

Cred că e nevoie de mai multe lucruri. Legea privind statutul lucrătorului cultural ar trebui completată cu foarte multe prevederi pentru ca ea să fie una care să răspundă acestor necesități. Față de trecut, există această lege, dar ea este încă prea subțire, acoperă prea puține din aceste nevoi. O altă problemă este cadrul de finanțare care ține totuși de un alt cadru legislativ. Sistemul de finanțare, modul, sursele de finanțarea și cum sunt ele distribuite în România în sine trebuie să țină cont de aceste nevoi. Sigur, cred că și la nivelul priorităților trebuie lucrat. Trebuie stabilit care sunt prioritățile fiecărui finanțator care are rolul de a susține sectorul cultural. Dacă între prioritățile pe care le definește pune și starea de bine, sănătatea, stabilitatea și condițiile de muncă echitabile ale celor care lucrează în aceste activități și nu doar „să realizați un nou spectacol, să-l duceți în turneu“, atunci, să zicem, circa 20% din bugetul respectiv să fie pentru a îmbunătăți condițiile de lucru, am putea face progrese.

„Există o legătură foarte puternică între libertatea de creație și capacitatea de a trăi democratic“

„Weekend Adevărul“: Suntem într-un moment în care în societatea românească se dezbate foarte mult despre aceste categorii care beneficiază de anumite condiții speciale, să le zicem. Cum explicăm necesitatea de a crea o situație oarecum privilegiată pentru sectorul cultural?

Rarița Zbranca: Mi se pare important să spunem că nu e vorba de un statut privilegiat. Înțeleg că într-un context în care venim cu un asemenea studiu și venim cu aceste recomandări, poate să pară că cerem niște privilegii, dar nu e vorba de privilegii, ci încercăm să cerem aceleași condiții în acest sector pe care lucrătorii din alte sectoare le au. Dacă lucrezi în alte sectoare, ai acces la asigurare medicală în condițiile în care tipul tău de muncă nu îți permite să fii angajat, pentru că, de exemplu, ești un actor independent sau un cântăreț independent, deci nu ești angajat la Operă, deoarece Opera nu poate să angajeze atât de mulți soliști. Dacă tu ești un solist și ești independent, ești căutat, lucrezi și ai concerte des, trebuie să te angajezi. O posibilitate e într-adevăr să îți faci firmă și să te angajezi pe propria firmă. Dar asta este o adaptare la context. O formă mai potrivită ar fi să existe un model de reglementare a acestei munci de artist care să țină cont de specificul muncii. De exemplu, dacă ești cântăreț independent, tu încasezi veniturile din aceste concerte și contribui la asigurările sociale, asigurarea ta este în relație cu contribuțiile tale la bugetul de asigurări, dar să se țină cont de specificul muncii. Când nu este un contract de muncă stabil cu un singur angajator, tu practic ai mulți angajatori, nu ai unul singur în cazul ăsta. E o muncă atipică. Din nou, nu este un privilegiu să ai dreptul la o reprezentare colectivă.

Însă, comparând cu situația din Franța și Belgia unde, dacă lucrezi opt luni, statul îți compensează veniturile pentru celelalte luni în care n-ai găsit contract...

Acesta nu este un privilegiu, pentru că dacă ai avut carte de muncă și rămâi într-o pauză de muncă, ai dreptul la ajutor de șomaj. Dacă tu ai lucrat cu contract de drepturi de autor, ai avut șase contracte de drept de autor, tu nu ai drept la șomaj, deși tu ai muncit, ai contribuit la buget. Deci, practic, sistemul cum există în Franța și Belgia este într-adevăr o formă de șomaj, ai dreptul la ajutorul de șomaj pe perioadele dintre contractele acestea temporare.

Mai mulți miniștri decât guverne

Ce ar trebui modificat în zona de drepturi de autor care e foarte practicată în sectorul cultural?

Pentru forme de colaborare ocazională, când munca este într-adevăr un produs original, contractul de drepturi de autor este legitim. Dar sunt foarte multe alte activități din sectorul cultural care sunt ocazionale, sunt pe perioade scurte, când se lucrează pe proiecte, se lucrează doar în turneu sau la un spectacol, pentru care e nevoie de un alt format. Și acest format ar fi, în momentul acesta, acest statut al lucrătorului cultural profesionist care vine la pachet cu un tip de contract, dar el deocamdată nu are suficiente alte beneficii.

Cine ar trebui să opereze aceste elemente despre care discutăm? Există niște propuneri care pot fi implementate?

Da, există de foarte mulți ani propuneri în direcția asta, doar că, dacă vă uitați, de exemplu, la Ministerul Culturii, cred că după 1989 am avut mai mulți miniștri decât ani pe calendar, care arată cât de fragmentată este atenția politică asupra acestor lucruri. În mandatele foarte puținor miniștri a fost pe masă discuția asta. Cu cei mai mulți nici nu poți să deschizi discuția pentru că nu înțeleg nimic despre sectorul cultural. Stau trei luni, vin din alte domenii, cu alte specializări și n-ai cu cine să deschizi discuția. Au fost câteva mandate în care se putea pune problema, dar uneori și aici există diferențe de perspectivă, unii au o perspectivă în care zic că e o piață liberă, hai să operăm în logica pieței libere, doar că acesta este un sector care nu se aseamănă cu piața de legume, „iată producția, iată cererea, iată oferta“. Treaba e mult mai nuanțată. Dacă ar trebui să produci un spectacol de teatru și să vinzi bilete la valoarea producției, nu și-ar permite nimeni să meargă la spectacole de teatru. Deci cred că trebuie să înțelegem că cultura este un bun comun, un bun public comun. Este o formă în care noi asigurăm și dreptul fundamental la expresie, dar și dreptul fundamental la acces la cultură așa cum e și cel la sănătate și la educație. El este un amestec între o piață liberă – pentru, să zicem, zona de festivaluri comerciale, de editare de carte – și o zonă care are nevoie de sprijin. Sectorul cultural este esențial pentru identitatea culturală și diversitatea culturală a unei nații și trebuie să fie sprijinit public. Există și un tip de cultură care vine din sectorul independent, care este mult mai dinamică, mult mai conectată la temele sociale, la nevoile educaționale și sociale ale comunității și care la rândul lor au nevoie de surse de sprijin mai dinamice, mai consistente din mediul public și din mediul privat.

Dreptul la Cultură

Haideți să încercăm să explicăm pe înțelesul tuturor de ce avem nevoie de un sector cultural puternic în România...

Nu știu dacă ne putem imagina activitatea umană fără această dimensiune culturală. Într-adevăr, în momentul de față, cred că lentila prin care noi valorizăm lucrurile este axată în a pune valoare pe lucrurile financiare. Când vorbim despre o operă de artă, încercăm să spunem „lucrarea acestui pictor a fost vândută cu un milion de euro“, nu vorbim despre conținutul ei. Asta spune cum s-a devalorizat înțelegerea sectorului cultural. Participarea culturală este un drept fundamental, este o formă prin care asigurăm identitatea și la nivel comunitar, și la nivel național, în care ne definim noi stilul de viață, ce spunem noi că suntem ca români și ce nu suntem ca români sau ca cetățeni europeni. E vorba despre un sistem de valori care se dezvoltă prin contactul cu cultura, în relație cu ea și mai ales se înnoiește în relația cu cultura contemporană. Dacă avem o cultură tradițională, ea nu poate fi doar prezervată. Există o cultură contemporană care chestionează ce se întâmplă în jurul nostru și care până la urmă reînnoiește acest rezervor de semne, semnificații, valori care țin de identitatea culturală și care până la urmă definesc ce înseamnă cultura românească de mâine. Din perspectiva asta e important. Apoi există și un aport economic considerabil al activității culturale – există foarte multe dovezi științifice în zona aceasta. Undeva până în jur de 4% din Produsul Intern Brut, dacă asta înseamnă ceva, nu este un sector care doar cere bani. Este un sector care generează foarte mult. Pentru orice euro investit, să zicem, printr-o finanțare publică, aproape sigur se generează alți 4 euro din alte surse de finanțare, din valoare voluntară, contribuție comunitară produsă. Deci niciodată nu poți vorbi de banii alocați în cultură ca de un act caritabil. Putem să ne uităm la aceste alocări ca la investiții.

De asemenea, dacă ne uităm cum arată contextul social și politic de acum, polarizarea, nivelul mare de manipulare, acestea sunt posibile în lipsa contactului cu arta și cultura. Există suficiente dovezi științifice că nivelul de participare culturală este în strânsă legătură cu capacitatea de a gândi critic, de a nu te lăsa manipulat de acești algoritmi și aceste știri false din social media. Acum avem și dovezi științifice că participarea culturală este un comportament sănătos. În același fel în care nutriția și mișcarea fizică sunt bune pentru sănătate, dovezile științifice ne spun că cei care au o participare culturală mai crescută au șansele să aibă o stare de sănătate fizică și mentală mai bună și chiar o speranță de viață mai bună. Există o legătură foarte puternică între libertatea de creație și libertatea de exprimare dintr-un spațiu, dintr-o țară, dint-un oraș, dintr-o zonă și libertatea și capacitatea de a trăi democratic, deci libertatea în sensul valorilor democratice trăite, manifestate. E o foarte strânsă legătură și în momentele în care apare cenzura în ceea ce privește arta, acestea sunt primele lumini roșii, primele stegulețe că democrația noastră se duce pe apa sâmbetei. Este foarte interesant că, în general, ce observăm este că tocmai guvernele autoritare sunt primele care înțeleg de ce cultura e importantă. Guvernele autoritare cresc bugetul de cultură pentru că știu că dacă investesc într-o cultură pe care ei o controlează, bineînțeles, vor putea să-și controleze oamenii. Dacă învățăm ceva din asta și dacă învățăm ceva și din istoria noastră ca popor, atunci ar fi important să ne asigurăm că educația, cultura, sănătatea sunt şi ar trebui să fie bine finanțate în special în condiții de restriște, pentru că asta ne asigură că oamenii vor avea aparatul critic, vor avea nivelul educațional și capacitatea fizică și mentală de a opera în aceste sisteme complexe, în aceste realități complexe, în care e foarte ușor să fii sedus de narațiuni extremiste, respectiv narațiuni simpliste.