CRONICĂ Radu Iacoban, omul care regizează „Constelaţii“, arată în ce feluri se poate trăi aceeaşi iubire

Weekend-ul acesta, la Teatrul Act, a avut loc premiera spectacolului „Constelaţii”, în regia lui Radu Iacoban, cu scenografia semnată de Tudor Prodan, şi cu regizorul şi Ana Ularu în rolurile principale, după textul lui Nick Payne. Spectacolul spune povestea felului în care se întâlnesc o femeie şi un bărbat, a felului în care ajung să fie împreună, însă cu toate variantele acestei poveşti de iubire.

„Constelaţii”, în regia lui Radu Iacoban, este spectacolul care te păcăleşte, care te ia peste picior pentru că zdrobeşte toată veselia din tine, după ce o clădeşte cu atenţie pe parcursul întregii piese. 

Povestea este despre o relaţie şi despre posibilităţile infinite în care ar putea arăta această relaţie, despre infinitele scenarii pe care  le-ar putea avea.  Avem un el pe nume Roland (Radu Iacoban) şi o ea pe nume Marianne ( Ana Ularu), doi indivizi cu două meserii care au picat cel mai probabil la datul cu zarul: un apicultor şi un fizician. 

Până acolo însă, primele minute ale piesei sunt dedicate unor mişcări repetitive ale celor două personaje, mişcări care nu par să aibă sens. Ulerior însă, te izbeşte realizarea că în acele mişcări stă condensată întreaga acţiune, momentele cheie din relaţia celor doi, momentele de cumpănă.

Cu ajutorul unei „instalaţii stelare” (Video: Tudor Prodan, Light design: Bogdan Gheorghiu), Iacoban pune la cale un spectacol de teatru în care uimirea e la ea acasă. Cu asta rămâi după spectacol: uimirea că ceea ce ai văzut este ceva construit, respectiv uimirea că cei doi actori chiar sunt reali, că sunt palpabili, sau că au vieţile lor în afara a ceea ce tocmai ai văzut. 

Marianne, care este fizician la Universitatea din Sussex,  îi explică la un moment dat lui Roland, că în multiversul cuantic, fiecare decizie pe care ai făcut-o, sau nu, vreodată, există într-un vast ansamblu de universuri paralele.

Ca spectator, e uşor să te regăseşti în „Constelaţii”, nu neapărat pentru că ai face-o în povestea-de- dragoste-sau-nu dintre cei doi, ci pentru că faptul că scenele dintre cei doi sunt reluate şi de trei-patru ori, de fiecare dată cu o altă reacţie, cu un alt ton, cu o altă consecinţă. De câte ori nu fac oamenii acest lucru, în special când scenariul vieţii lor nu ia o întorsătură pozitivă?

Această repetare a replicilor scoate încă o dată în evidenţă calitatea jocului actoricesc al celor doi care, la fiecare nouă rostire a seturilor de replici, trebuie să schimbe tonul, dar să rămână la fel de convingători. Ana Ularu şi Radu Iacoban se rotesc, se repetă, se îndrăgostesc, se enervează şi suferă ca şi cum în ei s-ar regăsi toate inimile celor din sală. 

Deşi „Constelaţii” este un spectacol în care cuvintele circulă rapid, fluid şi armonios, spre final te face să admiţi că în cele din urmă, acestea eşuează pentru că nu sunt suficiente pentru a ţine doi oameni împreună. În cele din urmă, constanta scenariilor este suferinţa: Marianne e bolnavă şi cuvintele o lasă, fiind disperată să mai poată termina o frază complet, coerent şi fără să se bâlbâie. Şi pe Roland îl lasă cuvintele pentru că în faţa suferinţei celei pe care o iubeşte, ce ar mai fi de spus? Doar câteva litere lipite, precum „bine”, „ştiu”. 

Spectacolul regizat de Iacoban este doar o versiune din multitudinea infinită de spectacole pe care regizorii le pot dărui vieţii, dar este cel în care viaţa se arată cu toate posibilităţile ei.