AVANPREMIERĂ „Mica mea inimă de om singuratic”, romanul lui Vlad Drăgoi, apaare în curând în librării
0„Mica mea inimă de om singuratic”, roman semnat de Vlad Drăgoi, intră în curând în librăriile româneşti. „Adevărul” prezintă în avanpremieră cartea descrisă de autor ca un „thriller când nebun, când domol, când trist, când plin de explozivă sărbătoare”.
„Într-o noapte ploioasă de mai, Vlad provoacă un accident cumplit la locul de muncă. Nedescoperit încă, plănuieşte ca până dimineaţă să-şi facă pierdută urma. Mi-a venit nefiresc de uşor să încep povestea pornind de la cele două puncte de mai sus, exact cât trebuie de minime, precise şi parcă un pic extreme, de action film mai ieftinel, deloc rău, totuşi, la care ai vrea şi n-ai vrea să intri (până la urmă intri) pe la 11-12, înainte să începi schimbul doi la o librărie de mall.
M-am blocat puţin pe la jumătate, când mi-am dat seama că thrillerul ăsta când nebun, când domol, când trist, când plin de explozivă sărbătoare are şanse mari să devină cel mai pe bune lucru scris până acum de mine, despre mine, adică subiectul pe care – îmi place mereu să mă alint – încă îl ţin cel mai bine în frâu. Şi fireşte că am avut dreptate: până la final mi-au dat serios lacrimile. Şi nu s-au oprit multă vreme”- Vlad Drăgoi, despre cartea sa.
-FRAGMENT-
„Ziua era frumoasă şi însorită, tot mijloc de primăvară parcă, şi, deşi mi‑era puţin cald, că aveam o geacă de piele pe mine pe care o luasem dimineaţa peste tricou fără să ştiu că mai încolo o să se schimbe vremea chiar aşa, şi cu toate că mai aveam şi toate supărările alea grămadă pe cap, tot m‑am bucurat mult de sendviş şi de ce era în el, aşa că am încercat să‑l drămuiesc cît mai mult, să mă ţină măcar pînă ajung la baza Colinei, unde aveam cursul, şi am mîncat din el cu poftă şi cu bucuria că asta mi‑e revanşa binemeritată contra faptului că n‑am reuşit să ajung la secţia pentru amenzi, unde oricum n‑aş fi rezolvat nimic, şi, cît timp a durat urcuşul pînă pe Colină, n‑am făcut altceva decît să mă ling şi să mă şterg pe degete şi să mă gîndesc cît de incredibil de bun şi de suculent a fost sendvişul, şi am ajuns sus, am traversat spre stînga nişte cărări de piatră, am trecut pe sub o arcadă de corp de facultate, apoi am luat‑o la dreapta, pe alte scări, care m‑au dus sus de tot, pe un gazon mare şi oval, înconjurat de restul corpurilor, şi acolo, pe o alee albă şi fină care tăia gazonul, am văzut‑o şi pe Iustina, şi lîngă ea era un tip pe care nu‑l cunoşteam, înalt cît mine şi brunet, şi şi Iustina, şi tipul erau plouaţi, priveau în jos şi erau încruntaţi şi tăcuţi şi botoşi şi nu mi‑am dat seama dacă erau aşa de dinainte sau dacă au devenit aşa odată cu apariţia mea în peisaj, şi Iustina avea pe ea o bluză galbenă mulată şi îşi ţinea cu ambele braţe geaca grosuţă, neagră şi pe umăr avea atîrnată o geantă cu bretea subţire, care‑i tăia sînii pe mijloc aşa cum îmi place mie să văd, şi atunci m‑am dus înspre ei, adică înspre ea, şi i‑am zis servus şi ea şi‑a ridicat privirea şi mi‑a zis servus, dar tot încruntată şi botoasă a rămas şi i‑am zis atunci, nu ştiu de ce, că nu‑i dădusem niciun detaliu despre întîmplarea cu controlorii, i‑am zis am fost să văd cu amenda aia, da’ n‑am rezolvat nimic, aşa că m‑am dus la Panini şi mi‑am luat un sendviş, şi ea mi‑a zis ceva înapoi, chiar nu‑mi mai amintesc ce, şi şi‑a lăsat capul înapoi în jos şi au continuat să meargă pe alee, pe lîngă mine, şi o vreme m‑am uitat după ei, la cum mergeau unul lîngă altul, cu umerii aproape atingîndu‑li‑se, încă plouaţi şi supăraţi, lent, ezitînd parcă pînă şi să calce pe albeaţa aleii de piatră, uniţi în mod clar de ceva fragil, dar uniţi, oricît de anevoioasă ar fi fost situaţia dintre ei acum, şi eu priveam spatele fiecăruia şi mai ştiu doar că a început să‑mi pară rău atunci de banii cheltuiţi pe sendviş, bani care nu erau ai mei, pentru că nu lucram şi nici nu aveam bursă, şi nu numai asta, dar mi‑a părut rău şi de bucuria pe care am simţit‑o cît mîn casem sendvişul, ca şi cum nu aş fi avut dreptul la ea, şi pe lîngă toate astea mi s‑a făcut ciudă pe ei doi şi pe nefericirea lor, o nefericire din care, intuiam eu amar, după ceva mers în sensul marcat de aleile şerpuitoare, destul de late ele, părea că se putea ieşi totuşi cu bine, cu mult mai bine decît am ieşit eu după doar două staţii de umblat de unul singur, într‑o direcţie care n‑ar fi avut cum să fie decît cea greşită chiar dacă aş fi mers spre ea pînă la capăt” (Copyright: Editura Polirom)
Vlad Drăgoi s-a nascut in 1987, la Codlea, unde traieste si acum. A urmat cursurile Facultatii de Litere din Brasov. A debutat cu volumul de proza Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito la editura ieseana Lumen, in 2009. In 2013 a urmat volumul de poezie Metode, la Casa de Editura Max Blecher. Se ocupă şi de blogul trubadurulcretz.