Aspiraţiile maghiarilor la autonomie, o problemă istorică

Oameni de cultură, politologi şi lideri de opinie din Ungaria au propagat de-a lungul timpului, în ţară şi în străinătate, ideea autonomiei maghiare în Transilvania. Reacţiile din ultimele zile nu reprezintă, aşadar, o surpriză, atitudinea Ungariei vizavi de acest subiect fiind cunoscută încă din timpul regimului Ceauşescu.

Béla Pomogàts scria în toamna lui 1997, în revista “The Hungarian Quarterly”, despre autonomia maghiară în Transilvania.

“Ideea autonomiei a devenit o parte organică din politica Ungariei în Transilvania. În 1918, Oszkàr Jàszi, ministru în Guvernul Kàroly, a definit statul maghiar ca pe un sistem de naţiuni autonome iar liderii Partidului Naţional Român cu care negocia au promis autonomie pentru maghiarii din Transilvania”, arăta el.

Noţiunea de autonomie, potrivit acestuia, s-a conturat chiar înainte de 1918, iar articolele din presă şi pamfletele politice de la începutul secolului XX exprimau această solicitare. Romancierul, arhitectul şi politicianul Kàroly Kos a făcut chiar un apel către maghiarii din Transilvania, în 1921. Într-un articol, el scria: “Ne-am trezit. Vrem să vedem clar. Vrem să înfruntăm Viaţa şi să avem o perspectivă clară asupra situaţiei. Vrem să ne cunoaştem. (…) Vă cer vouă românilor din Transilvania, Crişana, Banat şi Maramureş: treziţi-vă, deschideţi ochii şi priviţi în jur. Ajunge cu apatia! Avem un singur scop: autonomie pentru maghiari!”. 

De asemenea, politica revizionistă a Ungariei a caracterizat inclusiv perioada interbelică.

După Al Doilea Război Mondial, ideea autonomiei Transilvaniei a revenit în forţă. Apoi, la mijlocul anilor ’80, a fost elaborat un plan de obţinere a autonomiei de către cei care contribuiau la revista Ellenpontok, editat de poetul Géza Szocs.

Partidele din România, mai scria Pomogàts în 1997, “sunt înclinate să extindă drepturile minorităţilor, efort care, dacă ţara caută integrarea în instituţiile occidentale şi vrea să se integreze în NATO şi în Uniunea Europeană – va fi de asemenea susţinut de guvernul maghiar”.  

De asemenea, el preconiza încă de atunci că “lupta politică de aproape un secol trebuie să conducă mai devreme sau mai târziu la rezultate, mai ales dacă este primit şi sprijinul clar al ţării mame, în special dacă planurile de autonomie se armonizează cu situaţia din restul Europei”. În acest caz, ceea ce acesta numea  sprijiinul ţării mame a putut fi văzut în declaraţia lui Oszkar Fuzes, ambasadorul Ungariei la Bucureşti, care susţine modificarea Constituţiei. 

 În 1997, un fost profesor de la Universitatea Oxford, Norman Stone, a publicat un articol în aceeaşi revistă, intitulat “Istoria unei regiuni tulburate”. Stone este vizibil părtinitor şi scrie că “ungurii din Transilvania au fost alimentaţi cu o istorie naţionalistă şi s-au confruntat cu discriminarea.”.

În 1980, a fost publicat în Statele Unite articolul “Transylvania And The Theory Of Daco-Roman- Romanian Continuity” în publicaţia “The Carpathian Observer” care susţine că, în acest conflict, “victimele sunt etnicii maghiari din Transilvania – peste două milioane – care trăiesc sub dominaţie română”.

Autorii atacă una dintre cele mai importante lucrări ale Şcolii Ardelene, respectiv “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, scrisă de Gh. Şincai şi de S. Micu-Klein. Ei spun că limba română nu s-a dezvoltat în cadrul aceluiaşi teritoriu în care a fost situată colonia romană Dacia Traiana şi afirmă că o altă lucrare celebră aparţinându-i lui Petru Maior (“Istoria pentru începutul românilor în Dachia”) ale cărei idei au fost respinse mai târziu sunt încă propagate de către istorici pe nedrept. Autorii susţin că drepturile omului sunt încălcate, în condiţiile în care românii nu permit altor naţionalităţi să se stabilească în ţară.

Românii, scriau ei în 1980, trăiesc cu ideea că aparţin unei naţiuni curajoase şi glorioase care a luptat şi a muncit în România de acum câteva mii de ani, teorie “care s-a dovedit falsă acum multă vreme”.