Adrian Sitaru: „În film, m-a interesat tema responsabilităţii, în relaţiile dintre oameni şi animale”
0Regizorul Adrian Sitaru îşi lansează săptămâna aceasta în cinematografe al treilea lungmetraj al său, „Domestic“, un film despre animalele din viaţa unor locatari de bloc.
Cum ţi-a venit ideea să vorbeşti despre oameni prin intermediul animalelor din preajma lor?
În 2007, am început să scriu nişte povestiri scurte – doar de dragul povestirilor şi al scrisului. Unele erau poveşti ale mele, din copilărie, cu animale sau păsări. De la un punct, mi-am dat seama că toate au o temă comună: despre responsabilitate, despre relaţiile dintre oameni şi animale. Şi atunci m-am gândit să fac un lungmetraj numit „Domestic“. Marea problemă era cum să îmbin structural mai multe povestiri, fără să fie un omnibus. În final am cinci poveşti întrepătrunse – şi aici a fost provocarea la scrierea scenariului. Între timp s-a întâmplat chestia cu mama şi m-am apucat de lucru la „Din dragoste cu cele mai bune intenţii“. Pe de altă parte, a durat mai mult şi cu finanţarea, aşa că două din aceste povestiri, „Colivia“ şi „Lord“, le-am făcut independent, ca scurtmetraje.
Am văzut „Colivia“, e întâmplarea cu porumbelul adus de băiat acasă. „Lord“ despre ce e?
Este povestea câinelui din bloc, care în „Domestic“ e mai mult un fir roşu, un substrat. Povestea aceasta nu e a mea, ci a prietenei mele, al cărei tată e administrator de bloc în Deva. Ei bine, el avea această problemă cu un câine care făcea pipi pe preş şi locatarii ţineau şedinţe după şedinţe despre această problemă. În stil românesc, ziceau „trebuie să luăm atitudine“, dar nimeni nu făcea nimic, că nu voia să se certe cu vecinii. Şi nici aici nu-şi asuma nimeni responsabilitatea. Cum spuneam, tema responsabilităţii e cea mai importantă în film, am încercat s-o pun peste tot. Este o temă care apare şi-n „Pescuit sportiv“, şi-n scurtmetrajul „Valuri“.
Să înţeleg că şi tu ai trăit în copilărie povestea cu pasărea adusă acasă.
Da, numai că nu a fost ca în film, că la mine tata e mare iubitor de animale, mai degrabă mama e împotrivă. Mă rog, am combinat mai multe poveşti – de la mine, de la prieteni... Pe de altă parte, m-am gândit destul de mult, după ce am început să scriu aceste povestiri, cum ne afectează poveştile acestea destul de crude, în care adulţii ne conving, când suntem mici, că iepuraşul pe care-l iubeşti „lasă, că e bun de mâncare“... Copiii nu sunt aşa de sentimentali. Aşa mi s-a întâmplat şi când mi-a murit porumbelul, în copilărie. Când eşti copil, vezi mai corect lucrurile: „a murit, asta e!“ Adulţii sunt cei care umanizează animalele. Şi apoi, am observat că noi credem că suntem stăpânii lor, dar de fapt ele ajung să pună stăpânire pe noi. Ai mei, după ce am plecat de acasă, au ajuns să aibă două pisici. Nu l-am văzut în viaţa mea pe tata purtându-se cu un copil sau cu mine cu atâta afecţiune cum se poartă cu pisica! M-au pus pe gânduri multe lucruri când am început să lucrez la filmul acesta... De exemplu, de ce avem atât de mult nevoie de animale la oraş? Probabil am pierdut ceva când am venit în oraşe şi încercăm să recuperăm. Avem nevoie de animale, dar se pare că şi ele au nevoie de noi. Aproape orice a devenit domestic sau domesticibil şi e o dorinţă de ambele părţi să coabităm. Apoi, mi se pare interesant cum le iubim, dar le şi mâncăm. E un paradox care iarăşi mă pune pe gânduri.
Povestea cu iepurele, care sfârşeşte prin a fi mâncat, este şi ea din copilăria ta?
A fost puţin altfel, povestea reală a fost cu porumbei. Am ales să fie cu iepure în film, că deja aveam una cu porumbel. Aveam doi pui de porumbei la ţară, la bunici, unde mergeam în vacanţă. Am avut grijă de ei în podul casei, până i-am arătat bunicilor. Când i-au văzut, mi-au ţinut un întreg discurs să mă convingă că sunt buni de mâncat. Şi în cele din urmă m-au convins. Seara erau deja tocăniţă. Cred că, în timp, această poveste m-a marcat, din moment ce, după 30 de ani, încă mă gândesc la ea şi încerc să văd unde e măsura binelui şi a răului în ce s-a întâmplat.