Video Secretele insulei Ada Kaleh, scufundată în Dunăre. „Oamenii dorm în catacombe și scotocesc nopți întregi după comori”

În urmă cu 60 de ani, insula Ada-Kaleh își trăia ultimul an din existența sa îndelungată, înainte de a fi scufundată în apele Dunării. Insula de la Porțile de Fier a păstrat amintirea unei istorii tulburătoare și a ultimilor săi locuitori, care o transformaseră într-un loc exotic.

Porțile de Fier I, cel mai amplu proiect hidroenergetic și de navigație din România secolului XX, a transformat radical peisajul Dunării, pe o distanță de peste 100 de kilometri.

În 1964, foștii șefi de stat Gheorghe Gheorghiu-Dej și Iosif Broz Tito au pus piatra de temelie a Sistemului Hidroenergetic și de Navigație Porțile de Fier I, care avea să cuprindă barajul de la Gura Văii (Drobeta-Turnu Severin), numit și Porțile de Fier I, hidrocentrala Porțile de Fier și lacul de acumulare de pe Dunăre, lung de circa 130 de kilometri, de la Gura Văii până la confluența Dunării cu Tisa.

În anii următori, peste 20.000 de oameni au muncit la construcția barajului, ecluzelor, centralelor electrice și la amenajarea lacului de acumulare, iar opt ani mai târziu, la 15 mai 1972, președinții Nicolae Ceaușescu și Iosif Broz Tito au inaugurat Sistemul Porțile de Fier I.

Cum a dispărut sub apele Dunării

Între timp, noua amenajare hidroenergetică și de navigație de la Porțile de Fier ridicase nivelul Dunării cu peste 30 de metri între Orșova și Porțile de Fier și dusese la inundarea vechii vetre a orașului Orșova, a insulei Ada-Kaleh și a localităților Eșelnița, Dubova, Vârciorova, Tufări, Jupalnic, Ogradena, Tisovița și Plavișevița, de pe țărmul drept al Dunării.

Peste 5.000 de oameni s-au mutat în noul oraș Orșova, construit între anii 1966 și 1971, la circa trei kilometri de fostul oraș înghițit de ape. Alți localnici au fost relocați în Drobeta-Turnu Severin și în coloniile din jurul șantierului de la Gura Văii.

În 1966, insula Ada-Kaleh, aflată la trei kilometri de Orșova și la 18 kilometri de Drobeta-Turnu Severin, locuită atunci de câteva sute de oameni, majoritatea turci, avea să își trăiască ultimul an din existența sa milenară.

„Insula Ada Kaleh şi-a consumat, în octombrie, zilele ultimei toamne, răsfrângând în lumina blândă a anotimpului, spre încântarea turiştilor veniţi s-o salute în semn de rămas bun, toată nostalgia coloristică a vechilor ei edificii, din care unele vor deveni piese de muzeu atunci când marele lac de acumulare va scufunda insula pentru totdeauna sub oglinda apelor sale”, informa revista Flacăra, în 1966.

Localnicii au fost strămutați, cei mai mulți în București și Constanța, unde existau comunități de turci, iar alții în noile locuințe din Drobeta-Turnu Severin sau Orșova. Vechile lor case au fost demolate și transformate în moloz, multe dintre ele fiind victimele scenariului unui film românesc, numit Asaltul, pus în scenă de Armata română.

„Totul s-a născut dintr-o idee: ce ar fi, şi-a pus întrebarea regizorul, dacă demolările care se fac la vechea Orşovă şi la insula Ada Kaleh, în cadrul şantierului hidrocentralei de pe Dunăre, le-am folosi în vederea filmării unor acţiuni de luptă în localitate? Tatonări, consultări, scrierea unui scenariu, obţinerea aprobărilor necesare... şi echipa de filmare a pornit la drum. Şi când au sosit şi trupele, cu maşini de luptă, cu armament şi materiale, a început «asaltul» localităţii şi totodată asaltul unor cote încă necucerite de studioul militar: filmări pe viu, de deasupra sau dedesubtul unor clădiri incendiate în mod real, aruncate în aer, lovite de proiectile reale, filmări de lângă şi chiar de sub ziduri prăbuşindu-se, în subsoluri năpădite de foc şi fum, pe acoperişuri cutremurate de suflul exploziilor”, informa ziarul Apărarea Patriei, în 1969, la apariția filmului Asaltul.

Până la sfârșitul anilor ’60, insula Ada-Kaleh a dispărut complet sub apele Dunării, ridicate cu aproape 40 de metri în amonte de baraj. O parte dintre zidurile cetății Ada-Kaleh, construită de habsburgi la începutul secolului al XVIII-lea, în stil Vauban, precum și mormântul lui Miskin Baba, considerat sfânt musulman de către locuitorii insulei, au fost demontate, iar componentele lor au fost mutate pe insula Șimian, din aval, aflată lângă Drobeta-Turnu Severin. Încercarea de reconstruire a cetății, pe o insulă aproape pustie, de circa 60 de hectare, a lăsat în urmă doar câteva ziduri năpădite de vegetație.

De unde vine numele insulei

Insula Ada-Kaleh avea o lungime de circa 1.800 de metri și o lățime de 400–500 de metri, însumând o suprafață de aproximativ 75 de hectare de uscat.

S-a format în zona Orșovei, în amonte de pragurile de stâncă de la Porțile de Fier, care făceau navigația extrem de dificilă, însă nu din șisturi cristaline ca acestea, ci din pietrișul și nisipul aduse în timp de apele Cernei, care se varsă aici în Dunăre. Insula avea forma unui ostrov mobil, fixat de o vegetație bogată, iar în jurul ei se formau alte mici ostroave din pietriș și nisip, care, în verile secetoase, se uneau cu uscatul.

De-a lungul timpului, insula Ada-Kaleh a purtat mai multe nume, fiind menționată încă din Antichitate sub denumiri precum Erithya, Continusa, Iernis sau Kyraunis. Unele vechi relatări au legat insula de miturile lui Hercule și de legenda răpirii cirezilor lui Geryon, susținând că Erithya ar fi fost chiar insula cunoscută mai târziu sub numele de Ada-Kaleh.

Potrivit acestor interpretări, Hercule ar fi ajuns în zonă atât în căutarea cirezilor fabuloase, cât și pentru a lua de aici un măslin sălbatic destinat templului lui Jupiter din Olimpia, explicație care ar fi stat și la originea numelui Continusa. Astfel de legende au fost puse în legătură și cu peisajul aparte al Clisurii Dunării, unde clima blândă și vegetația bogată au dat locului un aspect aproape mediteranean.

Cu timpul, insula și-a schimbat numele de mai multe ori, apărând în diferite epoci sub denumiri precum Rușava, Carolina, Orșova Nouă, Ostrov, Porizza, Ostrovul Mare, Insula Țiganului sau Insula cea Mare. După anul 1788, când a reintrat sub stăpânirea Imperiului Otoman, s-a impus numele Ada-Kaleh, tradus din turcă prin „Insula cetate” sau „Insula fortăreață”.

Insula cu rol strategic, locuită din cele mai vechi timpuri

De-a lungul timpului, insula Ada-Kaleh a avut un rol strategic în regiune datorită poziției sale, fiind considerată de istorici „cheia de pătrundere spre Transilvania, Ungaria, Serbia, Bulgaria, România”, „un fel de Gibraltar în această regiune” și „sentinela Austriei pe fluviu, la răsăritul imperiului”. Importanța sa era dată de faptul că domina drumurile de pe ambele maluri ale Dunării, într-un sector unde relieful obliga circulația să treacă sub focul cetății.

„Insula era cunoscută încă din vremurile imemoriale ale Antichității, dovadă fiind faptul că este menționată și în legenda argonauților. Prezentând o importanță strategică deosebită, ea a avut o istorie foarte zbuciumată. Se pare că romanii au folosit-o drept bază în războaiele lor cu dacii. În Evul Mediu, a fost stăpânită de diferite popoare, ale căror oști au urmat «drumul fără de pulbere» al Dunării. Iancu de Hunedoara a ridicat aici, în jurul anului 1450, cele dintâi fortificații. În anul 1716, turcii au început zidirea cetății, ale cărei ruine s-au putut vedea până în zilele noastre. După numai un an, insula a fost cucerită de austrieci, care au continuat intens lucrările de fortificație. Astfel, în decursul următoarelor două secole, insula a trecut succesiv din mâna turcilor în cea a austriecilor”, nota istoricul Ioan R. Nicola.

O sută de familii de turci locuiau pe insulă

Potrivit istoricilor, după numeroase alte schimbări de stăpânire, fiecare însoțită de noi lucrări de fortificare, insula a trecut în 1878 sub protectoratul Austro-Ungariei și sub suzeranitatea Porții, iar după 1918, prin Tratatul de la Trianon, a fost atribuită României.

„Populația era formată din circa 100 de familii de turci, urmași ai ostașilor aduși din diferite părți ale Imperiului Otoman în timpul stăpânirii turcești. Acești insulari au avut întotdeauna o viață grea, ocupațiile lor fiind limitate la pescuit, transportul cu barca și confecționarea de țigarete, dar mai ales la prepararea dulciurilor din trandafirii și smochinii care creșteau din belșug pe insulă”, nota Ioan R. Nicola.

Istoricul arăta că, datorită izolării lor de lume, insularii și-au aflat mângâierea, refugiul și destinderea în literatură, muzică și dans, dar și în arte precum broderia artistică și orfevrăria.

„Folclorul propriu-zis, mai ales cântecul, pare să fi fost cel mai bun tovarăș de viață al insularilor, atât cântecul tradițional, păstrat cu sfințenie, cât și creația de cântece noi, care reflecta frământările sufletești proprii fiecărei generații. Aceasta explică bogăția folclorului muzical din Ada-Kaleh”, arăta istoricul.

Revitalizată în anii '30, 

La începutul secolului XX, insula se înfățișa călătorilor într-un peisaj dominat de verde și de roșul zidurilor sale. Locuitorii duceau o viață primitivă și patriarhală pe insula vestită atunci și pentru numărul mare al șerpilor.

„Până mai anii trecuți, neavând altceva de oferit, localnicii dăruiau vizitatorilor câte un mic șarpe ucis de copii printre bolovani. Copiii își prindeau singuri peștele și îl frigeau la focuri mici, în timp ce noaptea contrabandiștii treceau spre malul sârbesc, în bărcile lor agile, tutun, chihlimbar, bijuterii orientale, uleiuri parfumate, fructe exotice și pistoale medievale. Din cauza mizeriei, în timpul războiului, mulți au fugit de pe insulă. Dar gazdele contrabandiștilor, adăpostiți prin catacombele cetății medievale, puteau să câștige câte ceva. Toți erau în zdrențe și cerșeau. Ieșeau ca niște pirați ai mizeriei din văgăunile lor ascunse în insulă și cereau de pomană în șosea, oprind mașinile, ori în gările din Vârciorova și Orșova, la sosirea trenurilor”, nota Realitatea Ilustrată în 1931.

Din anii ’30, insula dunăreană a intrat într-o perioadă de prosperitate, după ce regele Carol al II-lea, care o vizitase în 1931, a decis acordarea unor privilegii localnicilor. Oamenii au fost scutiți de impozite și au primit permisiunea să desfacă tutun, băuturi spirtoase, cafea, suveniruri și fesuri, fără a plăti taxe vamale.

„Gestul regal a avut o urmare neprevăzută: comerțul a luat pe insulă un avânt extraordinar. De-a lungul aleii principale, prăvăliile stau una lângă alta, expunând tot felul de obiecte de amintire, coliere false, mărgele de toate culorile, brățări de tinichea, țigarete, pipe, mai toate cu un vag aer turcesc. Ai zice că este o mică parodie a bazarului de la Constantinopol”, informa Realitatea Ilustrată.

Pe insulă, localnicii care făceau comerț puteau aduce anual zece vagoane de zahăr, fără taxe, pe care îl foloseau în comerț și, de asemenea, au putut înființa o fabrică de țigări, cu tutun adus din Bulgaria și Turcia. Brandul insulei era însă fabrica de rahat, înființată de localnici.

„Fruntașii acestei populații, de când insula lor este în plină prosperitate, visează lucruri mari: vor să construiască o uzină și un hotel. În acest timp, populația sărăcăcioasă doarme încă în catacombele insulei, unde oamenii scotocesc nopți întregi și sapă, fiindcă domnește credința că au rămas de la turci și de la austrieci mari comori îngropate în pământ. Se pare că marea speranță a acelei părți din populație care nu beneficiază prea intens de scutirile de taxe a rămas găsirea unei comori”, nota publicația.

Regimul comunist a vrut să o transforme în centru muncitoresc

În ultimele sale decenii de existență, insula Ada-Kaleh se înfățișa călătorilor ca un loc exotic care amintea de așezările din Orientul Mijlociu, dar se deosebea de acestea prin fortărețele și cazematele sale și prin dimensiunile uscatului său, adesea expus inundațiilor Dunării.

În anii ’50, regimul comunist încercase să transforme insula dintr-o așezare orientală într-una mai puțin exotică. Presa vremii nota atunci că fesurile și șalvarii dispăruseră aproape complet de pe insulă, deși nimeni nu îi obligase pe locuitorii din Ada-Kaleh să-și schimbe portul.

„Dimpotrivă, pitoreștile costume naționale turcești sunt mândria echipelor de dansatori ale căminului cultural, iar limba și cântecul turcesc se bucură aici de mare cinste. Și totuși, turcii din Ada-Kaleh au înlocuit fesul și șalvarii cu șapca și salopeta. Ce s-a petrecut? Răspunsul este simplu: a intervenit ceva nou — progresul. Ada-Kaleh a devenit un centru muncitoresc, iar oamenii s-au schimbat. Munca în fabrici a luat locul vechilor ocupații: comerțul cu „suveniruri”, rahat și bigi-bigi”, informa revista Flacăra în 1956.

Atunci, pe insulă funcționau o fabrică de țigarete numită „Mărășești” din Ada-Kaleh, o întreprindere de confecții numită inițial „Vasile Roaită”, apoi „Porțile de Fier”, și o fabrică de rahat.

„Prepararea dulciurilor, dulcețurilor și a renumitei înghețate de Ada-Kaleh au rămas pe seama bătrânilor, iar ceilalți locuitori au transformat insula într-un centru muncitoresc”, informa presa vremii.

Unii foști localnici își aminteau însă că, în anii ’50, insula era militarizată, iar gardurile de sârmă ghimpată treceau prin fața caselor, oferind o priveliște stranie.

„În dreptul fiecărei case exista o mică ușiță, închisă cu lacăt. Când aveam nevoie să luăm apă din Dunăre ca să facem baie, pentru că era mai bună decât cea din fântână, grănicerul deschidea lacătul și apoi îl închidea la loc. Ulterior, când au desființat gardul de sârmă, au montat o sârmă subțire. În cazul în care cineva se împiedica de ea, explodau rachete roșii și imediat se alertau grănicerii”, relata Pervin Halimoğlu, care copilărise în Ada-Kaleh.

Cetatea Ada Kaleh, reconstruită pe Insula Șimian

La mijlocul anilor ’60, localnicii au fost nevoiți să părăsească insula. Moscheea ridicată pe locul unei vechi mănăstiri franciscane a fost detonată, însă oamenii de știință au încercat salvarea cetății Vauban prin demontarea zidurilor sale și mutarea lor pe insula Șimian.

Alături de cetate, alte monumente valoroase urmau să fie salvate, informa istoricul Constantin Nicolaescu-Plopșor, atunci coordonator-șef al șantierului Academiei Române din zona Porților de Fier.

„Cu greutăți tehnice și mari eforturi materiale, o porțiune din drumul roman și tabulele vor fi ridicate mai sus. Monumentele căpitanului Kocia de la Tekija, erou național sârb, și ale eroilor din Primul Război Mondial de la Donji Milanovak vor fi strămutate, iar cetățile de la Culici, Golubaci și Smederevo vor fi protejate. Pe malul nostru s-a propus să fie strămutate, în întregime sau parțial, cetatea și casa lui Regep Aga, fost pașă al insulei Ada-Kaleh, de origine turcă, casa eroului clasei muncitoare Ștefan Plavăț din Eșelnița, cetatea de la Drenkov, cunoscută încă de pe vremea lui Iancu de Hunedoara, picturile din biserica ortodoxă română din Berzasca, precum și câteva monumente de arhitectură țărănească — sălașe, case, mori, vălaie. Vor fi protejate ruinele mănăstirii Vodița, turnurile de piatră de la Tricule și cetatea de pe insula Banului, din fața barajului, în vreme ce unele monumente istorice vor fi strămutate mai sus pe mal, în dreptul localităților respective”, informa academicianul.

Pentru cetatea din Ada-Kaleh și monumentele de arhitectură țărănească, planurile sale vizau amenajarea unui muzeu în aer liber pe insula Șimian, numit „Noul Ada-Kaleh”, însă omul de știință a murit în 1968, iar proiectul său nu a mai fost continuat.