Tehnica oului, metoda simplă prin care se verifica pe vremuri dacă murăturile în saramură se vor păstra perfect

Conservele de fructe şi legume sunt preparate din cele mai vechi timpuri. Primele legume murate ar fi fost castraveţii, în urmă cu 4.000 de ani, în India Antică, conform unor cercetări care ţin de istoria gastronomiei. În vechime, legumele se conservau în saramură sau în apă cu suc de lămâie, iar un secret pentru a nimeri saramura perfectă s-a păstrat până azi şi în gospodările tradiţionale.

De regulă, murăturile sunt produse pe care le considerăm delicatese pentru sezonul rece, motiv pentru care conservele se şi pregătesc începând cu luna septembrie. Însă murăturile au apărut în zonele calde ale lumii, tocmai pentru a păstra fructe şi legume pentru mai mult timp în ciuda temperaturilor ridicate şi a umidităţii.

Saramura şi apa în care se turnau diferite cantităţi de suc de lămâie erau în antichitate metodele de conservare, murăturile în oţet apărând mult mai târziu. Interesant este că încă din acele vremuri se descoperise o tehnică prin care gospodarii se asigurau că saramura urma să păstreze de fiecare dată murăturile tari, crocante şi cu un gust desăvârşit, pentru mult timp. 

Sarea nu avea de fiecare dată aceeaşi calitate şi densitate, ca şi astăzi, aşa că se spunea că saramura pentru murături trebuie să conţină atâta sare încât să plutească un ou în apa în care se dizolva sare. 

Secretul s-a păstrat şi azi inclusiv în unele zone rurale din România, gospodinele urmărind ca saramura să aibă o concentraţie de sare în care să plutească un ou proaspăt de găină. Reţeta este utilizată astăzi mai ales la prepararea brânzei în saramură sau a frunzelor de viţă de vie păstrate la saramură. Despre murăturile preparate astfel se spune că ţin ani de zile, deşi este nevoie să fie scoase din butoi sau borcan cu măcar două zile înainte pentru a fi puse la desărat în apă rece. 

Murăturile au o istorie aparte şi pe meleagurile noastre, varza murată fiind apreciată încă de pe vremea geto-dacilor. La popularitatea legumelor sau fructelor conservate au contribuit şi zăcămintele generoase de sare din zonă. Scriitorul interbelic Mihai Lupescu pomenea în cartea sa, "Din Bucătăria Ţăranului Român", că la începuturi se foloseau pentru murăturile în saramură sau oţet adaosuri ca ţelina cu frunze, usturoiul, morcovii, frunzele de vişin, merele tari de toamnă şi arpagicul. Mult mai târziu au intrat în reţeţe aspirina, bobele de piper şi de muştar sau frunzele de dafin.