Retrospectivă ATP. Episodul 4: decada marilor schimbări. Ciuruirea Cupei Davis şi dispariţia meciurilor-maraton
0Tenisul masculin a avut parte de o decadă glorioasă, datorită tripletei Federer - Nadal - Djokovic. Recordurile au curs-râu, performanţele au venit cu un plus de volum în dreptul lui Novak, dar cu cifre împinse halucinant de departe de Roger şi Rafa. A fost însă şi o decadă care va rămâne în istoria sportului alb prin schimbările majore adoptate - unele cât se poate de controversate.
Episodul patru al retrospectivei ATP este dedicat chiar schimbărilor care redefinesc condiţiile pentru starurile ATP.
Retrospectiva unei decade epice în ATP: Cupa Davis a murit! Trăiască „Noua Cupă Davis“
Această decadă va rămâne în istoria tenisului masculin ca fiind cea în care Cupa Davis a trecut printr-o revoluţie. În 2018, Federaţia Internaţională de Tenis a lăsat brandul competiţiei pe naţiuni din tenisul masculin pe mâna firmei Kosmos a fotbalistului spaniol Gerard Pique, pentru trei miliarde de dolari promişi pentru următorii 25 de ani.
Venerabila competiţie a suferit o „schimbare la faţă“ cataclismică, după 119 ani. Cele mai multe voci autorizate au anunţat - „Cupa Davis“ a murit, din moment ce sistemul partidelor acasă/deplasare a fost abolit, pentru un turneu final într-o mare capitală a lumii (pentru început, Madrid). O echipă trebuie să câştige, acum, cinci meciuri înghesuite de-a lungul a nouă zile, iar Nadal a ţinut în viaţă proiectul, la ediţia inaugurală, câştigând aproape de unul singur „Salatiera de Argint“, cu 11 puncte câştigate pentru Spania la simplu şi dublu. În cazul unui eşec al echipei gazdă însă, scepticii întrevăd un fiasco.
Cupa Davis a naţiunilor de pretutindeni, cu fani gălăgioşi, cu oportunităţi pentru fani din ţări fără turnee puternice de a vedea pe teren cei mai buni jucători trimişi de tragerile la sorţi către destinaţii inedite, sufletul competiţiei cu care a crescut Năstase - s-a stins. După 119 ani, Cupa Davis o ia de la zero, având la concurenţă foarte populara „Laver Cup“ promovată de Roger Federer, care oferă de câţiva ani imaginile sezonului, prin implicarea şi camaraderia starurilor ATP, dar şi o ATP Cup ce va debuta în 2020 şi care vine la câteva săptămâni distanţă, în Australia.
Retrospectiva unei decade epice în ATP: NU, maratonului!
Multe dintre modificările pe care le-am văzut la finalul acestei decade au fost provocate, într-un fel, de apariţia aberantă a unui meci de 11 ore şi cinci minute, întins pe trei zile, în turul doi la Wimbledon 2010, dintre Nicolas Mahut şi John Isner. Victoria cu 70-68 la game-uri a americanului a oferit un argument clar pentru schimbare, în condiţiile în care, pe cât de seducătoare au fost ineditul situaţiei şi recordurile generate, pe atât de dăunător a fost meciul pentru forma jucătorilor, organizatori şi posesori de drepturi tv.
Totuşi, a fost nevoie de un nou episod - venit la Wimbledon 2018, pentru ca ultimele rotiţe ale mecanismului schimbării să fie deblocate. Programând ca primă semifinală un meci croit parcă la comandă pentru un maraton, Isner - Anderson, terminat abia după şase ore şi 36 de minute, organizatorii de la Wimbledon s-au văzut în imposibilitatea de a finaliza apoi, din cauza regulilor locale care interzic desfăşurarea unor manifestaţii publice dincolo de o anumită oră, semifinala-vedetă, Nadal - Djokovic. Efectul de domino a fost evident: s-a lăsat cu scandal pentru că meciul de pe tabloul masculin a trebuit să se finalizeze a doua zi, înaintea finalei feminine, care nu a mai putut începe la ora programată.
Consecinţa: Wimbledon-ul s-a aliniat trendului şi a introdus tie-break-ul decisiv la scorul de 12-12 în setul decisiv ale meciurilor sale, pentru a evita repetarea unor astfel de situaţii. Chiar finala din 2019, dintre Novak Djokovic şi Roger Federer, s-a încheiat astfel, pentru prima dată în istorie, 13-12 în favoarea sârbului, după 7-3 în tie-break.
În acest moment însă, sistemul de finalizare a seturilor decisive în Grand Slam-uri este haotic. La US Open se joacă, deja tradiţional, tie-break normal la 6-6. La Wimbledon, apare un tie-break normal la 12-12, în timp ce la Australian Open există din 2019 super-tie-break până la 10 la scorul de 6-6. Roland Garros-ul rămâne ultima redută a tradiţiei, menţinând sistemul cu diferenţă de două game-uri în setul decisiv. Partea amuzantă a acestor schimbări s-a văzut la Melbourne, unde britanica Katie Boulter (97 WTA, 22 ani) a crezut că a obţinut victoria
carierei când scorul a devenit 7-4 în tiebreak-ul setului trei al
meciului cu Ekaterina Makarova, semifinalista din 2015 a turneului de la
Melbourne, nerealizând că trebuie să câştige minim 10 puncte în super-tie-break. Din fericire pentru ea, britanica s-a regrupat rapid şi a închis victorioasă meciul, însă nu ai cum să nu te întrebi ce s-ar fi întâmplat dacă rusoaica ar fi întors meciul pe fondul deconectării tinerei...
CITEŞTE ŞI:
Retrospectiva unei decade epice în ATP. Episodul 2: Geniul neobosit, Roger Federer