Istoria Campionatelor Europene: două momente unice au făcut ediţia din 1968 cea mai bizară de până acum

SumSerialul „Adevărul“ a ajuns la episodul numărul 3. Una din cele două semifinale de la Euro 1968 s-a decis după o metodă care, astăzi, ar fi de neconceput.

Primită cu reticenţă la început, întrecerea continentală a continuat să atragă tot mai multe naţionale în preliminarii.

Trendul crescător a evoluat de la 17 echipe (Euro 1960) la 29 (Euro 1964) la 31.

În premieră, Germania Federală s-a înscris şi ea în competiţie. Drept urmare, s-a schimbat formatul calificărilor. S-au tras la sorţi şapte grupe de câte patru naţionale şi una de trei. Cele opt câştigătoare ale seriilor au ajuns, în sferturi, acolo unde preliminariile au continuat în sistem play-off, cu dueluri tur-retur. Cele patru învingătoare au ajuns la turneul final: Italia, Iugoslavia, Anglia, URSS.
 

Un turneu sărac în goluri
 

După încheierea preliminariilor, Italia a fost desemnată gazda competiţiei (5-10 iunie 1968). În trei oraşe, Roma, Napoli şi Florenţa, s-au organizat cele cinci partide din turneul final. A fost o întrecere mai puţin spectaculoasă şi, spre exemplu, în cele două semifinale, s-a înscris un singur gol şi acela în minutul 87. Cu doar şapte reuşite în cinci întâlniri, nu e de mirare că cel mai bun marcator al competiţiei, Dragan Dzajici (Yugoslavia), a câştigat acest titlu cu doar două goluri.
 

Guldenul olandez, norocul italienilor
 

Euro 1968 a rămas în istorie din două motive. A fost singura ediţie a Campionatului European în care titlul s-a decis la rejucare. Până atunci însă, a fost semifinala fabuloasă în care Italia a întâlnit URSS şi în care...s-a dat cu banul după 120 de minute!
 

Scorul a fost egal, 0-0, după expirarea timpului regulamentar şi nici în prelungiri nu s-a înscris. Regula cu executarea loviturilor de departajare avea să fie introdusă abia peste doi ani, în 1970. În aceste condiţii, s-a ajuns la singura semifinală europeană în care echipa calificată a fost desemnată exclusiv datorită norocului.
 

Situaţia a fost atât de ciudată, încât nici unul dintre arbitri n-a vrut să dea cu banul. Astfel, oficialul UEFA, Pujols, a acceptat să stabilească finalista. Dar şi datul cu banul a implicat nişte dezbateri aprinse în privinţa monezii folosite! Într-un final, Pujols a luat un gulden olandez, iar căpitanul ruşilor, Albert Shesternyov, a ales „cap“, în timp ce italienii au mizat pe „pajură“. Moneda s-a învârtit în aer şi s-a pierdut în iarbă! Aşa că a fost nevoie de o a doua încercare la care norocul a ţinut cu Italia.
 

Se spune că, după terminarea întâlnirii, unul dintre arbitri s-a întors pe teren pentru a căuta prima monedă care a dispărut în iarbă. A găsit-o: era cu „capul“ în sus. Ruşii plecaseră însă deja acasă.
 

Rejucare pentru ultimul act
 

Finala Italia – Iugoslavia a stabilit o altă premieră: s-a decis la rejucare. Din nou, egalitatea s-a păstrat după 120 de minute. De această dată însă, nu s-a mai dat cu banul şi, după 48 de ore, cele două naţionale s-au înfruntat, din nou, la Roma. De această dată, Italia s-a impus cu 2-0. Dacă la primul meci au asistat 68.817 spectatori, rejucarea n-a adunat decât 32.866 de oameni în tribune.
 

A treia ediţie a competiţiei a fost cea în care UEFA a schimbat denumirea din Cupa Naţiunilor Europene în Campionatul European.

Echipa Ideală a UEFA

Zoff (Italia) – Fazlagici (Iugoslavia), Facchetti (Italia), Shesternyov (URSS), Moore (Anglia) – Osim (Yugoslavia), Mazzola (Italia), Domenghini (Italia) – Hurst (Anglia), Riva (Italia), Dzajici (Iugoslavia)

Campionatul European 1968

Turneul final

Semifinale

Italia – URSS 0-0

Iugoslavia – Anglia 1-0

Dzajici 87

Finala mică

Anglia – URSS 2-0

Charlton 39, Hurst 63

Finala (8 iunie 1968, Roma)

Italia – Iugoslavia 1-1 (după 120 de minute)

Domenghini 80 / Dzajici 32
 

Italia: Zoff – Burgnich, Guarneri, Castano, Facchetti – Lodetti, Ferrini, Juliano – Domenghini, Anastasi, Prati. Selecţioner: Ferruccio Valcareggi
 

Iugoslavia: Pantelici – Fazlagici, Paunovici, Holcer, Damjanovici – Trivici, Pavlovici, Acimovici – Petkovici, Musemici, Dzajici. Selecţioner: Rajko Mitici
 

Finala, rejucare (10 iunie, 1968, Roma)

Italia – Iugoslavia 2-0

Riva 12, Anastasi 31
 

Italia: Zoff – Burgnich, Guarneri, Salvadore, Rosato, Facchetti – Mazzola, De Sisti – Domenghini, Anastasi, Riva. Selecţioner: Ferruccio Valcareggi
 

Iugoslavia: Pantelici – Fazlagici, Paunovici, Holcer, Damjanovici – Trivici, Pavlovici, Acimovici – Hosici, Musemici, Dzajici. Selecţioner: Rajko Mitici

România, ruşine uriaşă, la Zurich

Ca şi în ediţia precedentă, România a fost eliminată de echipa care avea să câştige turneul final. Dacă în 1964, a fost Spania, de această dată, am nimerit într-o grupă câştigată de Italia. Naţionala tricoloră era formată din nume mari, precum Dobrin, Dan Coe, Mircea Lucescu, Ion Pârcălab, Mircea Dridea sau Constantin Frăţilă. În cinci din şase jocuri, pe bancă s-a aflat Ilie Oană. Preliminariile au început foarte bine, cu o victorie în faţa Elveţiei (4-2). Italia i-a învins însă pe tricolori şi acasă (3-1), dar şi în deplasare (1-0). Iar adevăratul dezastru a fost, la Zurich, la 24 mai 1967, atunci când Elveţia s-a impus în faţa României cu 7-1. Peste ani, s-a spus că o cauză a eşecului ar fi fost nişte pastile ciudate date jucătorilor de medicul Nicolae Stănescu. Ele ar fi bulversat fotbaliştii. Înfrângerea cu Elveţia a fost ultimul meci al lui Ilie Oană pe banca tricolorilor, el fiind înlocuit cu Angelo Niculescu, selecţionerul care a prins ultima partidă din preliminarii, 0-1 cu Italia, la Bucureşti. România (6 puncte) a încheiat pe locul 2 în grupa a 6-a, după Italia (11 puncte), dar înainte de Elveţia (5 puncte) şi Cipru (2 puncte).