INTERVIU / Mircea Lucescu a numit meciul carierei sale de antrenor. O victorie a naționalei l-a făcut cel mai fericit
0Ca antrenor, Mircea Lucescu a câștigat Supercupa Europei cu Galatasaray (2000, duel cu Real Madrid) și Cupa UEFA cu Șahtior (2009, finală cu Werder Breme). Dar, tehnicianul spune că victoria cea mai dragă a obținut-o contra Italiei, în calitate de antrenor al naționalei României.
Adevărul: Domnule Lucescu, ați câștigat 36 de trofee ca antrenor, inclusiv Supercupa Europei și Cupa UEFA. Care succes este cel mai important din cariera dumneavoastră?
Mircea Lucescu: Ambele trofee europene sunt foarte importante pentru orice antrenor. Nu uita că mai am și Cupa Anglo - Italiană, cu Brescia. Dar, sentimental, cel mai aproape de inima mea va rămâne victoria contra Italiei, obținută cu echipa noastră națională contra Italiei, în 1983, în preliminariile pentru Euro 1984.
Dosarul a rămas la Donețk
16 aprilie 1983... Care e imaginea care v-a rămas în minte?
Stadionul „23 August” arhiplin, au fost 80.000 de spectatori care cu câteva minute înaintea fluierului final al francezului Michel Vautrot au aprins zeci de mii de torțe din ziarele cu care veniseră să le citească pe stadion, fiindcă au venit cu câteva ore înaintea mecului. Pe atunci, nu erau telefoane mobile (râde).
Cum a fost posibil să învingeți campioana mondială?
Am pregătit meciul până în cel mai mic amănunt. Am analizat foarte mult meciurile lor de la Campionatul Mondial din Spania. Așa am observat, de exemplu, că aprigul lor apărător Gentile l-a marcat la sânge pe Maradona, fiindcă celebrul star argentinian a jucat prea aproape de el. I-am spus lui Ilie Balaci să încerce să-l plimbe pe tot terenul, ceea ce Gentile nu va suporta. Ilie s-a descurcat impecabil. A fost seara întregii echipe, dar îndeoesebi a lui Ilie și a lui Loți Boloni.
Celebrul antrenor Enzo Bearzot, servit cu cornulețe cu gem
Nu i-a picat bine înfrângerea celebrului antrenor italian Enzo Bearzot...
Cui îi pică bine înfrângerea? Mai ales că ei veneau la București cam cu ultima șansă de calificare. În plus, eu aveam 37 de ani, mă considera ca și copilul lui, la un meci al lor la Milano, m-a luat în vestiarul lor, să-i cunosc pe jucători, nu se ferea de mine. La meciul nostru cu Suedia, de la București, acel 2-0 prin golurile „copiilor” mei de la Hunedoara, Andone și regretatul Mișa Klein, a fost pe stadion. Apoi, a fost la mine acasă, pe Știrbei Vodă, i-am făcut cadou cred că o pipă, fuma pipă non-stop, iar Neli i-a făcut cornulețe cu gem... L-am dus la aeroport cu Dacia mea. Ce vremuri!
La Donețk aveați celebrul dosar al acelui meci, cu zeci de pagini de analiză a jocului lor...
Din păcate, a rămas acolo. Cine știe dacă-l voi mai recupera și când. Îl răsfoiam din când în când, să-mi amintesc de tinerețe.
Autor: Daniel Nanu