ANALIZĂ Eşecul României nu e o surpriză. Avem fotbalul pe care îl merităm, dar nu recunoaştem asta

Eşecul naţionalei de fotbal, care a fost trimisă acasă de Albania de la Campionatul European, ne revoltă pe toţi, dar bine ar fi ca fiecare să-şi asume o parte de vină şi să înţeleagă că avem exact ce-am cultivat şi meritat.

Zece zile a durat aventura României la Campionatul European, de unde tricolorii pleacă acasă, cu capul plecat şi coada între picioare, umiliţi de Albania, o naţională care nu ne mai bătuse de 68 de ani. În jurul unui eşec se pot broda zeci de istorii, se pot căuta şi dezvolta motive, uitând că eşecurile apar şi ca să avem ce învăţa din ele. Acest 0-1 cu Albania şi eliminarea de la Euro are prea puţine conotaţii sportive. Este mai degrabă eşecul unei ţări, nu al unei generaţii de fotbalişti, este continuarea şuturilor în fund pe care le primim zilnic, pentru că nu vrem să înţelegem că expresia „lasă că merge şi aşa” este echivalentul a „pot să fur în continuare”.  Fără a avea pretenţia că este cea mai bună analiză a motivelor pentru care trăim deziluzia fotbalistică, cu siguranţă cauzele eşecului nu pot fi despărţite de aceşti piloni ai dezastrului.

SOCIETATEA Fotbalul ca şi alte domenii mai mult sau mai puţin vizibile sunt expresia societăţii în care trăim.  O ţară care îşi votează primarii penali, şi unii câştigă alegerile din puşcărie, n-are nicio şansă să progreseze. Aşa cum societatea în sine este o mare devoratoare de valori, capabilă să promoveze în funcţii cheie oameni remarcaţi doar prin eşecuri, aşa şi fotbalul românesc a funcţionat bazat pe hoţie şi interese personale. Cum politica este plină de corupţi, aşa şi fotbalul a devenit „loc de joacă” pentru oameni care au averi cu mai multe zerouri în coadă decât ecuaţii de gradul întâi rezolvate. Deloc paradoxal, unii dintre ei s-au regăsit sau chiar se mai regăsesc în ambele posturi. De politicieni şi oameni de fotbal slabi şi corupţi. Doar parte dintre ei şi-au pus şi a treia tresă la umăr şi anume cea de puşcăriaş sau măcar condamnat.  Aici DNA –ul poate face mai mult, întrucât tentaculelele acestei caracatiţe monstruoase sunt mult mai mari. Niciunul dintre cei implicaţi, dar nici alţi politicieni, n-au avut vreo iniţiativă legislativă în care să încerce soluţionarea finanţării sportului dar mulţi se regăsesc în dosare de deturnare de fonduri.

SISTEMUL Fotbalul românesc a stat mult timp în spatele performanţelor „Generaţiei de Aur”. Care, atenţie însă, a stat şi a privit impasibilă la dezastrul care se contura, deoarece, exceptându-l pe Hagi, niciun jucător n-a spus la vremea respectivă că ne îndreptăm spre nimic. Toţi erau mulţumiţi, pentru că Mircea Sandu dezvoltase o politică care să-i mulţumească pe oamenii care scoteau lumea în stradă. Generaţia 1994 avea prime barosane pentru calificări. Se dădeau şi 100.000 de dolari de om, echivalentul a zece apartamente în Bucureşti, oamenii erau satisfăcuţi, iar în spatele lor Sandu şi clica lui făceau ce vroiau fără a fi deranjaţi de cineva, pentru că naţionala avea rezultate iar băieţii erau mulţumiţi, plus că trăiau în străinătate pe alţi bani frumoşi. Sistemul a devenit atât de bolnav şi de hulpav încât fotbalul a devenit ţinta vânătorilor de averi. Mulţi oameni au intrat în fotbal cu gândul declarat de a se îmbogăţi, de a căpuşa pe spatele acestui sport. Tot felul de analfabeţi şi interlopi dubioşi au ajuns oameni de fotbal, preşedinţi sau patroni sub privirile prietenoase şi buzunarul oricând deschis al conducătorilor de la Federaţie şi Ligă, capabili de a susţine orice neica nimeni.

FEDERAŢIA Nimeni nu poate nega faptul că în 2014, Federaţia a ieşit din mâinile unei structuri mafiote. Vechea FRF era ca o familie siciliană în care se guverna după practici banditeşti, o structură care a tolerat dezvoltarea unei reţele de furt din transferuri şi multe altele. Ajunsese atât de departe încât fostul preşedinte, Mircea Sandu, îşi desemnase un succesor, pe Gică Popescu. Actuala conducere a Federaţiei se bazează însă prea mult pe performanţa de a fi eliminat oamenii vechiului sistem şi de a fi redresat găurile financiare lăsate de aceasta. În doi şi jumătate însă n-a reuşit să creeze un cadru de funcţionare sănătoasă a fotbalului, care să nu mai aibă parte în primul rând de insolvenţe şi faliment, de fotbalişti neplătiţi şi tot ceea ce stă la baza contraperformanţei. Federaţia dă senzaţia că se teme să taie răul de la rădăcină, din punct de vedere al funcţionării fotbalului, iar când faci compromisuri vei trăi cu ele. A scăpa de corupţie nu înseamnă neapărat a fi şi performant. Şefii Federaţiei ar fi trebuit să trebuit demult să treacă la următorul pas, acela al construcţiei sănătoase. Lucru care nu se poate face fără a avea la bază un sistem corect şi clar.

LIGA PROFESIONISTĂ este o asociaţie de somnanbuli, pentru că nimeni nu ştie ce se face acolo. Singura preocupare este împărţirea banilor aduşi de le televiziuni. În rest, nimic, dar absolut nimic. Preşedintele ei, Gino Iorgulescu, este invizibil, politica, programele – în caz că există - ale LPF sunt invizibile. Liga, cea care conduce şi administrează fotbalul din prima divizie, ar trebui să fie un motor pentru cluburile din Liga I, să le ajute să se dezvolte, să le corecteze strategia şi conduita, să existe în viaţa lor. LPF-ul actual e cea mai ştearsă organizaţie fotbalistică din câte au existat vreodată la noi şi dacă mâine s-ar desfiinţa probabil n-ar remarca nimeni acest lucru. Iar banii care vin de la televiziuni sunt sunt de fapt o păcăleală. Fotbalul românesc nu valorează niciodată atât, adică 27,5 milioane de euro pe an. Aceşti bani nu fac decât să hrănească nişte guri uscate, care n-au nicio urmă de patriotism, investind în fotbalişti străini de duzină şi sperând că dacă azi vor vor băga un leu în fotbal mâine vor culege zece.

CLUBURILE Cluburile din România, cu mici excepţii, funcţionează după ureche. Unele dintre ele nici nu mai funcţionează, dar respiră din inerţie. Însă nu pentru a produce, ci pentru a mai ciupi ce se mai poate ciupi. Trei sferturi din cluburile din Liga I nici măcar nu mai ascund faptul că aşteaptă banii de la televiziuni ca un angajat ziua de salariu. Foarte puţine au grupe de copii şi juniori, unde să se lucreze profesionist. Ne mirăm degeaba că patru din cinci jucători români eşuează în străinătate. Acolo se lovesc de adevăratele rigori ale fotbalului de calitate. În ţară, sunt crescuţi superficial, după criterii  balcanice. Joacă cel care e adus cu cea mai frumoasă maşină la antrenament. Restul pot fi înlocuiţi. Şi din acest motiv avem jucători fără valoare şi fără personalitate.

JUCĂTORII Fotbal fără fotbalişti nu se poate. Fără restul se mai poate, dar fără fotbalişti nu. Iar cei care intră pe teren au partea lor de vină pentru că faptul că acceptă să fie a şaptea roată la căruţă, când de fapt ar trebui să fie prima. Un sindicat puternic al fotbaliştilor ar trebui să pună piciorul în prag şi să-i facă pe jucători să refuze să intre pe teren dacă nu sunt plătiţi şi respectaţi. Să facă front comun şi să determine sfârşitul acestei ere sclavagiste din fotbal. Un mediu neperformant nu va creşte niciodată valori.

FRICA DE EŞEC În România a devenit o obişnuinţă fuga de răspundere. De aceea nimeni nu-şi asumă nimic, de aici şi scenariul fricos după care desfăşurăm orice meci. Senzaţia e că fiecare încearcă să-şi asigure postul şi salariul, ascunzându-se în spatele explicaţiei "am făcut tot ce a ţinut de mine". Federaţia a făcut tot ce a putut pentru a asigura condiţii optime naţionalei, selecţionerul a făcut tot ce a putut pentru a pregăti bine jocul, fotbaliştii au făcut tot ce au putut pentru a câştiga. Deznodământul: toţi au făcut tot ce au putut, dar n-am realizat nimic concret. Răspunderea e a nimănui. 

LIPSA DE BUN SIMŢ Fără a generaliza, pentru că nu ar fi corect, fotbalul românesc aduce în prim plan atitudini sfidătoare. Preocuparea principală a lui Anghel Iordănescu la Euro a părut a fi războiul cu un jurnalist român, ignorând toate celelalte bube din capul său. Toate aceste lucruri se propagă. Nu întâmplător fotbalişti care n-au realizat mai nimic în carieră ies de cabine înjurând printre dinţi, de parcă ar fi câştigat un titlu mondial şi ar fi fost aşteptaţi cu lumânări în loc de artificii. Într-un fotbal al mileniului trei în care Bale, Iniesta sau Buffon pot dialoga cu oricine, naţionala României a brevetat un manual de ciufutism. Întârzieri la conferinţe, răspunsuri anapoda, hlizeli penibile, legătura cu fanii aproape de zero. Am trăit să-l auzim şi pe Nicuşor Stanciu supărat că i se spune Nicuşor. Cum vrei să-ţi spunem dragule, Nicolae, Nicu, Nicki, Nicholas, Năică ? La cât ai realizat la Euro şi Nicuşor e prea mult  

PRESA Ani de zile şi această epocă încă nu e terminată, presa a ridicat din pleava societăţii personaje insalubre şi i-a făcut eroi. Cultivarea unor astfel de personaje şi a modul lor de a funcţiona au stricat adevăratele valori ale performanţei. E dureros că oameni precum Becali, Borcea, Stoica sau alţii – nu neapărat puşcăriaşi – au ajuns să devină modele, iar vina mediatizării lor aparţine presei. Mea culpa, mi-e ruşine că am participat cândva la asta.  

Lanţul slăbiciunilor, pe axa FRF – Iordănescu – echipă
Prestaţia şi rezultatele echipei naţionale la Euro 2016 demonstrează eşecul unei politici superficiale, iar axa dezastrului în acest caz a fost FRF- Iordănescu – echipă. Federaţia, prin vocea preşedintelui Răzvan Burleanu, a încercat să prezinte ca pe o mare victorie readucerea în fotbal a lui Anghel Iordănescu. A fost de fapt, varianta cea mai ieftină şi mai simplă, probabil şi impusă politic. Din punct de vedere tehnic, a fost amatorism total. Generalul nu mai era în fotbal de ani buni, mai revenise o dată la naţională în 2002 şi nu reuşise calificarea, era şi este un antrenor cu mari probleme de comunicare. Nu vizavi de public, ci vizavi de tot ce îl înconjoară. Un om care nu poate exprima coerent trei idei n-are cum să se impună în faţa niciunui colectiv. Readucerea lui Anghel Iordănescu în prim plan a fost şi o palmă dată celorlaţi antrenori români. Dacă ceilalţi tehnicieni cu rezultate au fost ignoraţi pentru a fi reabilitat un sexagenar, fost mare jucător şi antrenor, dar aflat demult la naftalină, atunci care mai sunt criteriile de performanţă? 

A doua bâlbă a FRF a fost că şi după ce s-a văzut din avion că Iordănescu e depăşit de evenimente, dovadă parcursul împleticit din preliminarii, a mers tot pe mâna lui şi l-a lăsat să facă ce vrea, perturbând chiar şi fotbalul intern, oricum bulversat, şi generând conflicte precum cel cu Steaua sau cu Liga Profesionistă. Lipsa de experienţă a lui Răzvan Burleanu s-a văzut şi în disputa cu fostul medic naţionalei Pompiliu Popescu. Despărţirea de acesta a fost prezentată ca o măsură menită să schimbe ceva în bine, iar pe parcurs s-a transformat într-o dispută pe teme de tocăniţe, medicamente cu preţ umflat şi alte acuze, adică exact practicile pe care conducerea FRF spune că le dezagrează. Aceste lucruri nu aveau cum să nu afecteze atmosfera înainte de Euro, plus ce s-a întâmplat în Franţa, unde relaţia echipă- suporteri a fost grav avariată de lipsa de transparenţă şi igorarea unor reguli elementare de bun simţ. Nu neapărat de norme UEFA. 

Dovada lipsei de coeziune pe axa FRF- Iordănescu – echipă este vizibilă şi din declaraţiile celor trei părţi. Burleanu anunţă că se va analiza, vor fi schimbări, dar precizează că prezenţa la Euro este  o performanţă. Iordănescu are un discurs halucinant în care spune că nu e o zi neagră pentru fotbalul nostru, nu e o eliminare ruşinoasă şi nu are ce să le reproşeze jucătorilor, iar fotbaliştii spun altceva. Tătăruşanu, care ne-a „curăţat” la două dintre cele patru goluri primite îşi asumă o parte din vină, Torje le cere scuze suporterilor, Săpunaru zice că am pierdut pentru că ne-am dorit prea mult victoria şi tot aşa. Axa dezastrului, deşi evidentă, e întreruptă cu fiecare opinie şi e clar că nu există o poziţie comună. Nu atât exprimată, cât măcar gândită.

Întrebări fără răspuns
Trecutul ne demonstrează că fuga de responsabilitate  e la îndemâna oricui. Inculpaţii de azi au şansa de a ne demonstra că fotbalul românesc are o şansă, răspunzând măcar la o parte dintre miile de întrebări pe care şi le pun fanii naţionalei.

Care este criteriul valoric pe baza căruia FRF a dat naţionala pe mâinile lui Anghel Iordănescu?
Cu ce contribuie un membru al Comitetului Executiv la rezultatele naţionalei astfel încât să se regăsească pe lista de premiere?
Cât de mult ajută competiţia internă echipa naţională, pentru ca acest campionat şi aşa pricăjit să funcţioneze plin de echipe în insolvenţă?
De ce la naţională sunt convocaţi fotbalişti care nu joacă la echipele de club?
Când vom avea reguli clare în fotbalul românesc, care să nu mai lase loc la interpretări în anumite speţe ?
Ce putem face pentru a avea o naţională care să nu mai joace numai la alibi, adică să încerce să nu piardă?
De ce în lotul echipei nu s-a regăsit niciun fotbalist sub 22 de ani?  
A fost o măsură inspirată schimbarea staffului medical înainte de Euro?
Când vom avea o naţională de care să putem fi mândri?

VIDEO Noul imn al naţionalei României, după eşecul de la Euro 2016

Tata Puiu, personaj de Caragiale: Toate prostiile spuse de el în ultimul mandat

Variantă şoc: "A fost blat meciul cu Albania?!"

Tricolorii, aşteptaţi cu fluierături în ţară. Când aflăm numele noului selecţioner